sub ochii închiși ai celor întunecați și
mai e puțin pânã la lumina care-i mama luminii,
cea care-și înghite copilul cu poftã
într-o frumusețe peste om și ruginitul lui felinar clãtinându-i-se deasupra gâtului
și uite vin formele cele rotunde care șoptesc despre orbirea vãzãtoare
despre dragostea de departele și fericirea celor cu duhul bogat
vine vremea șerpilor descolãciți și a merelor întregi
a bãrbaților strãlucitori și a femeilor care știu,
toți adunați în zâmbetul unuia singur
și se dezleagã aurul de la capãtul tuturor lucrurilor
și pornește sã colinde lumea în șuvoaie lungi și fierbinți
și nu e departe ziua în care
ochii pãsãrilor se umplu de sânge
iar aripile lor se transformã în mâini înarmate
țintindu-ne pe noi, cei cruzi și nevãzãtori
pe când ne scurmãm adãpost în pãmânt cu oasele noastre mici și murdare