știind cã zilele curg într-o liniște perfect sfericã, albã
chiar și atunci când lângã tine una dintre lumi se prãbușește în șoaptã,
chiar și atunci când înainte sã aluneci în somn
din interior se naște un vârtej care-ți surpã oasele nedureros
așa cum apa împrãștie firele unui castel de nisip.

te scuturi brusc de senzația de amețealã
încerci sã nu te lași trasã acolo
și intri într-o tãcere albastrã
nescuturatã de vânt,
pielea ți se închide la culoare de parcã ai fi înnoptat rapid dinspre miez spre coajã
încerci salvarea unei realitãți, reușești,
la sfârșit un imens fluture din sticlã flexibilã, multicolorã, îți acoperã ochii.

te trezești în sala de cinematograf a unei lumi
în care spectatorii tremurã în scaune de parcã
viața lor ar depinde de personajul pe care-l trãiesc,
și chiar așa e, la sfârșit vezi câțiva zãcând fãrã suflare lângã tine

apoi te îndrepți spre o stație cu o mulțime de sensuri
stai aiuritã pe scãri fãrã sã-ți știi direcția, fãrã sã cobori
pe când șuvoaie de necunoscuți te șterg cu hainele lor hotãrâte, vântoase.

mai este ceva, în tine sau în spatele tãu –
deși când te întorci nu e nimeni,
poate doar un curent rece spre inimã
întinzi mâna și-ți amintești brusc frumusețea, conectarea cu nevãzutul,
deschizi larg straturi de ochi și revii

vezi lumina traversând aerul pânã la incandescența culorilor
ai sub mânã blana caldã a unui animal,
torsul de pisicã al vieții trãgându-și suflarea pentru încã o zi.
simți din piele pânã în centru privirea uluitã a unui bãrbat
te ridici într-o tãcere aurie
spațiile se lãrgesc, se adunã în jurul tãu iar și iar ca un puls, ca o îmbrãțișare a lumii.