Cum m-am ridicat din pat, fuguța la hublou sã vãd ce-i în bocãncei. De la distanțã nimic, dar când mã apropii și mã uit în cel drept, acolo era bãgat un altfel de bocãncel, iar în el un altul și așa mai departe din ce în ce mai mari. La ultimul știam ce mã așteaptã. O pãțisem acum doi ani când fãrã sã-mi dau seama fusesem cuminte.

Iatã-mã acum coborând din nou pe scara din șireturi, sã-mi iau binemeritata (s-o creadã ei) recompensã.
Nu voi mai fi cuminte niciodatã!
Mã și vãd așezat în fața ecranului mare. M-am sãturat! Mai bine încercam iar sã ies din incintã fãrã costumul de protecție, sau fãceam altã nãzbâtie și primeam nuielușa, mã rog, vergeaua de fier cum s-a întâmplat anul trecut. A fost minunatã ca sabie. Prințul Întunericului mi-a cerut iertare în genunchi. Anul ãsta scapã bestia.

Acum vãd din nou imagini cu pãduri verzi, fel de fel de flori și animale, tot felul de zgomote sau cântece de pãsãri, cascade și ploi. Puțin îmi pasã! Mie îmi place liniștea de aici. Totuși dacã ar fi puținã zãpadã cum am vãzut acolo, aș fi fericit.
Și chestia asta cu ghetuțele; tradiție cicã. Ce m-or mai bate la cap, dacã au fãcut planeta aia harcea parcea? N-ar fi cazul sã renunțe la tradițiile lor?
Sau tocmai fiindc-au renunțat suntem aici?
Ups!