Mi-e dor să-mi beau cafeaua dimineața
La gura sobei mele prăfuite,
Să povestesc cu mama și cu tata...
Nu vreau poveștile să mi le uite !

Povestea vieții mele a început acolo...
Și-a continuat mereu prin alte locuri,
Am stat pe-acasă ani...numai vreo 9,
De-atunci mai am doar amintiri mănunchiuri.

În primul an când m-am înstrăinat
Mi se părea satul atât de-aproape,
Veneam de Paști, iarna, la colindat
Și mâncam vara, din pomi, fructele coapte.

După o vreme am lăsat Craiova,
Oameni și locuri care îmi plăceau,
Dar n-am putut să mă întorc la mama,
Banatul și străinii ma chemau.

Mireasma pomilor în floare primăvara,
Mă mai striga acasă, uneori...
Dar drumu-i tare lung din Timișoara,
Când ajungeam, prindeam puține flori.

Și iarna an de an era mai mică,
Se chinuia să-ntârzie, sărmana,
Că fructele de vară se cam strică,
Noroc cu tata că le culegea.

La colindat veneam mereu acasă,
Mă înfruptam din bucate alese.
Curând mama mi le-ndesa în plasă
Și se-ntrista că trenu-n față-mi iese.

Și 9 ani umblând pe-alei străine
Mi-au născocit pe față-o barbă deasă,
Creștea mereu din lacrimi și suspine,
Atunci...am hotărât sa plec acasă.

Și m-am întors, mi-am sărutat părinții,
Mi-am strâns în brațe sora ce n-o aveam, demult,
Mi-am desfăcut bagajul, mi-am mângâiat pereții
Și-am fost... pentru o clipă fericit.

Dar ce folos că iarna a fost scurtă?
Troienele pe drumuri s-au topit
Și soarta a vrut iarăși să mă ducă,
Unde zăpada nu s-a prea-ntâlnit.

Te las sătuc cu flori, cu fructe și colinde,
Te las pe tine mamă, cu lacrimi pe obraz,
Te las, iubite tată, cu ochii în pământ,
Te las pe tine, Oană.... și eu mă duc plângând !