Cum aș putea să definesc
O stare-n care-mi vine să cerșeșc
Un strop de mângâiere?
E teamă, e alint, e deprimare?
Hai psihologi grozavi ai lumii,
Þineți ședința și aruncați-mă de vreți,
În cea mai neagră sau... albă temniță!
Săriți cu toți cu sfaturi ce să mai fac
Dacă mi-e dor să-mi țin chiar pentr-o clipă doar
Copilu-n brațe, să-l adorm cu mângâieri de noi știute!

Voi n-ați știut măcar apă să-i dați,
Buzele lui arse de sete mi-au șoptit-o!
Și am rămas și-acum să mă-nfior
De cât de-ostili, de reci ați fost în fapte!
Ați așteptat o ultimă bătaie de inimă micuță
Și n-ați putut măcar să m-anunțați că el, puiuțul,
S-a săturat de voi și a plecat!

Sunteți cu diplome, doctorate, ce mai?! Profesori!
De fapt nu știți nimic. Sunteți o... nulitate!
De omenie mai scrie-n cărți?
O, nu! Ce-i aia? Noi suntem medici, nu poeți!

Și uite-așa mor zilnic, zeci, sute de copii,
Lăsați pe mâna voastră seacă...
Mai vreți încredere și bani?
Distrugeți tot cu umilința servită zilnic în cuvinte
Ce-nlocuiesc cu clipe crunte speranța,actul medical!