jurnal

de la o vreme nu-mi mai imaginez nimic. e ca într-un joc. realități de toate felurile se înșiră ca niște gablonțuri. în mine războaiele s-au terminat de mult. accept. este extrem de simplu. îmi amintesc că am citit romanul tău cu un nesaț de care nu aș mai fi în stare. ca și cum viața mea ar fi atârnat de fiecare cuvânt. ca și cum dacă m-aș fi oprit m-aș fi dezintegrat. am așteptat apoi ca un stâlp. era ceva care vibra neîncetat în așteptarea mea. ca firele de înaltă tensiune. autobuze întregi cu navetiști veneau plecau trenuri de marfă de călători personale rapide vapoare avioane. toate fără tine. lumea se micșora pe nesimțite. devenea rece. noaptea devenea pustie. pustiul devenea pustiu și eu înțelegeam aceste lucruri prea bine. până la urmă mi-am imaginat tot felul de circumstanțe. cum te-au arestat unii crezând că ești vreun luptător în gherila acelei țări cu nume ciudat, cum tot căutând ai ajuns în tibet, cum ai călătorit în compania unor oameni extrem de ciudați alții doar triști alții doar obosiți care ți-au furnizat materiale pentru încă vreo zece cărți pe care le vei scrie pe malul oceanului în casa de lemn. cândva. mi-am imaginat că ai trecut prin garduri ghimpate că ai învins ai făcut dragoste și ai lăsat urme că ai păstrat lumea în tine ca să mi-o povestești. numai de aceea ca să-mi spui cum a fost. am auzit că ai venit dar e cam târziu. acum mă joc altceva. mă joc de-a realitatea. o stupizenie. să nu încerci niciodată.