Suveranul ca „lege însuflețită” (nomos empsuchos) în tratatele despre guvernare din perioada elenistică
Perioada elenistică a fost deschisă de cuceririle lui Alexandru cel Mare, fapt ce a dus la un schimb de idei, în sfera religioasă și politică, între Grecia și Orient.
Multă vreme s-a crezut că Filip și Alexandru cel Mare au fost cei care au pus capăt zilelor de glorie ale Greciei, distrugând libertatea orașelor grecești și instituțiile democratice și facilitând, în același timp, ca geniul grec să fie întinat de contactul cu Orientul decadent.
Acum se știe însă că prin cucerirea orașelor grecești de Filip, s-a făcut primul pas spre cucerirea Orientului de către greci, fapt ce a dus la crearea unei civilizații mărețe, în esență greacă. Astfel, s-au pus bazele culturii elenistice și a fost creat mediul în care primii creștini au trăit și și-au interpretat credința.
Capitolul V al cărții lui Francis Dvornik, Early Christian and Byzantine Political Philosophy, intitulat Hellenistic Political Philosophy (Filosofia politică elenistică), tratează despre dezvoltarea noțiunii de monarhie absolută condusă de un rege divinizat. Se pare că grecii din timpul lui Alexandru cel Mare erau în general pregătiți să accepte conducerea unui monarh absolut.
Problema care se pune este cum a apărut ideea de monarh zeificat și ce i-a făcut pe grecii „democratici” să fie de acord cu zeificarea lui Alexandru cel Mare și, după moartea lui, să practice un cult special în onoarea conducătorilor lor.
Este intrigant faptul că ideea zeificării unui conducător a apărut într-o perioadă din istoria Greciei care era marcată de tendințe spre raționalism. Vechea religie nu mai era la fel de respectată, iar intelectualii nu împărtășeau cu strămoșii lor adorarea zeilor.
Cum s-a întâmplat totuși?
Alexandru cel Mare, primul care a fost subiectul unei zeificări, era urmașul unei dinastii. macedonene care nu a fost afectată de revoluția religioasă și politică a Greciei. Vechile tradiții mitice erau încă viabile în Macedonia secolului IV î. Hr. Într-o astfel de lume și-a petrecut Alexandru cel Mare primii ani. Plutarh spune despre Alexandru cel Mare că își împropriase ideea că are o misiune divină pe pământ. El credea că a fost ales de zei pentru a înfăptui lucruri pe care niciun alt om înaintea lui nu le-a putut face.
Se pare că ideea zeificării lui Alexandru cel Mare a aparținut chiar lui. El a fost susținut de mulți intelectuali greci care împărtășeau opinia lui Aristotel, cum că responsabilitatea guvernării trebuie conferită celui mai bun om, care datorită vieții lui superioare ar fi ca un zeu.
Un alt argument pentru divinizarea lui Alexandru cel Mare îl aduce Arian în lucrarea Anabasis: „Nu există nici o îndoială că atunci când Alexandru va muri, va fi onorat precum un zeu; este mai drept atunci ca el să fie venerat cât timp încă este viu, decât atunci când va fi mort, iar onorurile nu-i vor aduce nici un câștig”. Și teoria lui Platon și a lui Aristotel, că „cel mai bun om” ar trebui să devină conducător și onorat precum un zeu, a contribuit la acceptarea zeificării lui Alexandru.
După moartea lui Alexandru cel Mare, generalii regelui mort au încercat să profite pe urma prestigiului maestrului lor zeificat, întărindu-și suveranitatea îndoielnică prin introducerea unor noi forme de cult (soter, evergetes etc.).
O altă problemă ridicată este: ce idei au făcut popular cultul conducătorului printre masele de oameni? Au fost încercări de a reconcilia aceste noi idei radicale din sfera religiosului cu demnitatea omului liber gânditor (filosoful)?
Redăm mai jos traducerile unor texte de la începuturile perioadei elenistice, texte în care se face portretul conducătorului.
Teocrit, poet elenistic, îl prezintă pe rege ca fiind omul desăvârșit: „O inimă bună, iubitor al artelor și conducătorul bunei întovărășiri; știe bine cine îi este prieten și știe mai bine cine nu îi este; ca un rege adevărat este generos și nu tratează oamenii diferențiat…” (p. 242).
Calimahus, un alt poet, spune: „Zeus i-a ales pe cei mai buni dintre oameni ca să fie conducători de orașe, el, sub mâinile căruia se află tot ceea ce există: ce nu se află sub stăpânirea conducătorului? De la Zeus vin regii; nimic nu e mai divin decât regii lui Zeus… de aceea le-a dăruit belșug și bunăstare din abundență” (p. 242-243).
Trebuie spus că multe scrieri politice din acea perioadă insistă pe identificarea regelui cu făuritorul de legi sau cu însăși legea.
Astfel, Arhetas din Tarentum spune: „Fiecare comunitate este alcătuită din trei elemente: cel care conduce, cel condus și, al treilea element, legile. Legile sunt de două feluri: legea însuflețită (empsychos nomos), care este regele, și legea neînsuflețită, legea scrisă. Deci, legea are întâietate; pentru că în raport cu ea regele este îndreptățit să conducă, supușii sunt liberi și întreaga comunitate este fericită…” (p. 246).
Euripide, în descrierea puterii absolute a unui monarh, spune că în acest caz: „nu există legi comune, ci doar un singur conducător, care are legea în propriile mâini” (p. 247).
Aristotel spusese despre regele ideal că ar fi ca un zeu și că un astfel de rege nu ar avea nevoie de legi scrise pentru a conduce, fiind el însuși legea.
Diotogene folosește și el expresia empsychos nomos în caracterizarea regalității: „Cel mai drept om ar trebui să fie rege, iar cel mai legitim ar fi cel mai drept. Pentru că fără dreptate nimeni nu ar fi rege și fără lege nu există dreptate. Pentru că dreptatea este legea, iar legea este sursa dreptății. Dar regele este legea însuflețită (empsychos nomos) sau conducătorul de drept. Deci, din această cauză el este cel mai drept și cel mai îndreptățit” (p. 248).
„Regele este demiurgul a ceea ce conduce” (p. 249).
„Regele poartă aceeași relație cu statul ca și Dumnezeu cu lumea; iar statul raportat la lume, este ca regele raportat la Dumnezeu. Pentru că statul, alcătuit cum este, prin armonizarea a multe elemente diferite, e o imitație a ordinei și armoniei lumii, în timp ce regele este el însuși legea însuflețită, fiind transformat într-o zeitate printre oameni” (p. 249).
„La fel cum Dumnezeu este cel mai măreț dintre lucrurile frumoase ale naturii, tot așa regele este cel mai bun între tot ce e pământesc și omenesc”(p. 251).
Un autor anonim spune despre regalitate: „Regele trebuie să fie un om înțelept, pentru că este o copie și un imitator al celui dintâi dintre zei. Pentru că primul Zeu este cel dintâi rege și conducător prin natură, în timp ce regele este așa doar prin naștere și imitație. Unul stăpânește peste întregul univers, iar celălalt doar pe pământ, iar cel dintâi trăiește și stăpânește lucrurile pentru totdeauna și are înțelepciunea în el însuși, celălalt este trecător și are doar înțelegerea. Regele ar trebui să Îl imite pe Dumnezeu prin generozitate și milă și fiind ca un tată pentru supușii săi. Dumnezeu este sprijinitorul a tot ce este frumos și legiuitorul a toate. Și regele ar trebui să fie un astfel de conducător. Această asemănare nu poate fi atinsă fără înțelepciune și înțelegere. Într-adevăr, doar cel care este și rege și înțelept va fi un imitator îndreptățit și un supus al lui Dumnezeu” (p. 252).
Ecfanatus Pitagoreanul spune despre rege: „În lumea noastră de pe pământ, omul este cel mai desăvârșit, în timp ce regele este cel mai divin. El își cere partea leului a celor mai bune elemente ale naturii umane. El este la fel în asemănarea sa omenească, la fel de mult cum este alcătuit din același material. Dar el este făurit de supremul Artizan care, în crearea regelui, S-a folosit pe Sine ca arhetip. Tot așa, regele este o copie a regelui mai mare, este o creație unică și singulară, pentru că pe de-o parte este tot timpul intim cu cel ce l-a creat, iar pe de altă parte supușilor săi le apare în lumina regalității. Pentru că el este judecat și aprobat de această lumină, la fel cum este cea mai măreață dintre înaripate, vulturul, de lumina soarelui. Astfel, regalitatea este explicată prin faptul că strălucirea excesivă și caracterul divin o fac greu de stăpânit, cu excepția celor care au dreptul legitim. Bastarzii uzurpatori se confruntă cu o confuzie totală și cu o amețeală asemănătoare celei date de înălțimile mari. Dar regalitatea este ceva cu care oamenii pot trăi, dacă cei care aspiră la ea sunt potriviți și capabili să o folosească. Regalitatea este un lucru sigur și incoruptibil, foarte greu de obținut de către om, datorită originii sale divine. …Iar cel care trăiește în regalitate trebuie să înțeleagă cu cât este mai divin față de ceilalți și cu cât mai divini sunt zeii față de el, față de care, prin asemănare, va face ce e mai bine pentru el însuși și pentru supușii săi”(p. 253-254).
Trebuie spus că ideea de suveran ca lege însuflețită (empsychos nomos), este centrul întregului sistem politic elenistic. Odată ce regele era acceptat ca lege întrupată și, deci, singura sursă a legii în societate, el devenea esența statului și, într-un fel, însuși statul. Niciun stat nu poate exista fără lege și justiție, iar regii erau singura sursă a legii.