Lumea pe care ne-o prezintă poetul Teodor Dume în volumul Strigăt din copilărie (editura „Dinastic”, Oradea, 1994) nu şi-a pierdut rădăcinile ancestrale, fiindcă orice fiinţă care vrea să rămână în sine, prin sine şi pentru sine nu poate ieşi total din solemnitatea unor momente cu valoare sacră. Astfel, copilăria, iubirea, familia, timpul, care ne poartă uneori ca pe nişte fluturi, alteori ca pe nişte fulgi în zborul său de neoprit, cuvântul ca temelie a rostirii şi, implicit, a fiinţării, toate acestea sunt teme pe care orice şcolar conştiincios, cum este poetul, trebuie să le întrupeze în carnea literelor, fără să se teamă vreodată că există pericolul de a plictisi sau de a fi înafara unor tendinţe literare mai mult sau mai puţin întemeiate estetic.
Poezia care dă titlul volumului poartă, încă de la început, semnul legăturii tainice dintre generaţii: „La capătul pridvorului un stâlp / albit şi gârbovit ca un moşneag / îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, / de dincolo, de dincoace de prag” (p. 9). Legătura aproape mistică dintre „aici” şi „dincolo”, dintre omul rupt de rădăcinile sale şi universul în care a învăţat primii paşi ai existenţei, neştiind că vreodată cărările vor deveni doar amintire, este o dovadă că sufletul rămâne acolo unde a învăţat nu numai verbele a fi, a iubi, a zbura, ci şi concreteţea manifestării lor. Poezia din volumul acesta nu şi-a pierdut puterea de a naşte fiori, întrebări, de a bucura şi de a înduioşa deopotrivă, fiindcă autorul ştie, – în ciuda unor uşoare slăbiri, pe alocuri, ale corzilor lirice –, faptul că „amintirile şi / amprentele acestui pământ / (...) / Sunt propriile noastre / amprente” (Încrustare, p. 13).
Sunt în volumul Strigăt din copilărie şi câteva dedicaţii unor persoane dragi: fiicei Teodora („Copile geamăn cu sudoarea / din grâu / vino şi bea din ochi de greier / sărutul” - Geamăn, p. 15), soţiei Fabiola („Aproprie-te cu o floare / şi apleacă-te peste ierburi / în sufletul meu...” - Chiar dacă, p. 31), sau două poezii în memoria mamei sale, Ana (Acum când nu mai eşti, O rază de soare pentru mama).
Nu putem spune că paseismul acesta ar fi cumva în maniera tradiţionalismului interbelic, mai degrabă apropie lirica lui Teodor Dume de expresionismul blagian, prin permanenta căutare a luminii în şi dincolo de lucruri. Desigur, acest fapt contează mai puţin decât puterea versurilor de a emoţiona chiar şi pe lectorul exigent, dar sensibil. Prefaţa lui Gheorghe Grigurcu este de bun augur, însă nu pot să nu spun şi eu că este, încă, necesară o înnoire tematică, o mai bună stăpânire a limbajului poetic şi a tehnicilor de creaţie.

George Paşa