E din ce în ce mai greu...
Oare care va fi sfârşitul meu? În ce mod voi termina cu toată suferinţa aceasta?
Cu fiecare clipă sunt mai convinsă că lumea aceasta nu este pentru mine. Eu nu pot trăi într-o astfel de lume, nu pot, nu mai pot pur şi simplu să zâmbesc şi să trec peste. Este peste puterile mele.
Cu fiecare blestemată zi mai pierd câte o bucată de suflet...
Şi ştiu că nu îmi fac rău numai mie, rănesc prea multe persoane care ma rănesc la rândul lor.
Acum că am plecat mă simt foarte ciudat... cred că îmi este foarte dor... stau aici ghemuită sub pătura care nu îmi mai poate ţine de cald în tot acest gol şi această confuzie şi îmi amintesc că cu o secundă în urmă caldura braţelor tale îmi cuprindeau trupul tremurând. Câteodată mi se pare că încă mai aud glasul tău râzând şi spunând timid că de mine te îndrăgosteşti şi că în mine crezi, în mine şi iubirea noastră. Iar eu... sunt aici, aşteptând din nou ziua în care voi putea să îţi spun cât de mult te iubesc şi eu fără temeri, fără reţineri...
Te iubeesc pentru acele lucruri pe care le văd în ochii tăi în fiecare zi, acele lucruri care mă înebunesc de fiecare dată când mă gândesc la tine, acele lucruri pe care chiar dacă nu mi le spui le aflu din ochii tăi şi acele lucruri pe care le ascunzi în adâncul ochilor când ştii că te privesc.
Te iubesc pentru acele lucruri pe care le găsesc în fiecare atingere a ta şi pentru fiecare îmbrăţişare.
Te iubesc pentru acele lucruri pe care mi le spui prin miile de gesturi, acele lucruri care îmi înlătură oboseala în fiecare moment pe care mi-l petrec cu tine, un fel de poezie fără versuri doar instinctul unor mari pasiuni.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu este vocea ta ceţoasă tot timpul ca o ploaie proaspătă de mai.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu sunt mâinile tale reci ca o apa de primăvară, mici şi albe căci am văzut multe lucruri frumoase în viaţa mea dar nimic mai plăcut ca atingerea lor.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu sunt ochii tăi, câteodată de un albastru copilăresc şi altădată contrar de verzi, luminoşi, bucuroşi.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu este zâmbetul tău care mă face fericită, care înmugureşte flori de speranţă în mine, care înlătură orice durere şi orice dificultate din calea mea şi care dă un sens lumii mele.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu este comportamentul tău, mila ta pentru cei slabi, rezistenţa ta la injustiţii.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu este inima ta plină de iubire, când într-o lume în care iubirea se vinde cu un leu tu o ţii în suflet ca o mama care îşi acoperă puii.
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine nu este reflexia ta în mine, existenţa ta în mine, onestitatea, curajul, puritatea...
Ceea ce iubesc cel mai mult la tine eşti tu...
Este marea la fel de frumoasă în fiecare zi ca în ziua în care făcea cărări pe trupurile noastre?
Arată cerul la fel în fiecare zi ca în ziua în care ne-am bucurat sub seninătatea şi întinderea lui de iubirea noastră?
Mobila, ferestrele? Arată la fel în fiecare zi ca în zilele în care le dăm viaţă prin bucuria oferită de nişte sentimente sincere?
Nu am ştiut niciodată ce obişnuiam să gândesc când nu sunt cu tine şi nici măcar ce vroiam să îţi spun când ne întâlneam...
Am trăit suficient o viaţă pe jumătate, semi sentimente, semi bucurii... M-am obligat suficient să trăiesc ce este bine, ce este raţional, ce este moral...
Astăzi vreau să visez ceea ce nu voi uita niciodată...
Astăzi vreau să visez ceea ce nu voi atinge niciodată...
Sunt vise în faţa noastră pe care le vedem dar pe care nu le-am trăit niciodată, ne apropiem foarte mult de ele, dar în realitate niciodată nu le atingem.
Unde am putea fugi de destinul nostru?
Ne îngrijorăm tot timpul în priviinţa viselor noastre...
Vor pieri în timp ce noi încercăm să fugim de destinul nostru...