poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4701 .



Homer a fost femeie
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danrec ]

2010-08-16  |     | 



Nu știu cum mi s-a înșurubat în cap ideea asta, dar dacă Homer a existat cu adevărat, iar operele sale nu-s rodul imaginației unui grup de aezi care hălăduiau prin Asia minor, sau o compilație tîrzie a unor călugări bizantini, atunci sigur a fost femeie!Dacă nu mă credeți, n-aveți decît să-i recitiți cu atenție opera și veți vedea că nimic din ceea ce a scris nu ar putea fi creația unui grec bătrîn, orb și misogin.
Să o luăm de pildă pe celebra Elena. După ce fuge de acasă cu un playboy frigian, autorul îi găsește scuze, cică ar fi fost vrăjită nu numai de farmecul acestuia, dar și de parșiva Afrodita, codoașă șefă în Olimp și pe lîngă faptul că-i iartă dezlănțuirea unui război catastrofal în vremea aceea, tot în postură de victimă nevinovată o înfățișează! Ce a urmat se știe din carte: Paris o mierlește din cauza unei săgeți otrăvite, proaspăta văduvioară se mărită de urgență cu un cumnat, vezi-doamne din rațiuni politice, iar după ce aheii îl căsăpesc și pe Deifob, e pețită de următorul fraier de pe listă.Dacă asediul ar mai fi durat încă vreo zece ani, cred că nu i-ar fi scăpat nici un burlac din cetate, asta în ciuda evidenței că era bigamă, fiindcă se pare că divorțul de Menelaos nu s-a pronunțat niciodată. După ce Troia e făcută scrum, pipița asta antică și fatală se reîntoarce nevătămată la primul bărbat, care o primește bine-mersi, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic!
Nici Penelopa nu e mai brează! În vreme ce bărbatu-său e dat dispărut, dama cochetează fără jenă vreme de un deceniu, nu cu unul, ci cu o liotă de pețitori deodată și-n vreme ce aceștia se țin de chiolhanuri în locuința celui încorporat cu de-a sila, dînsa se distrează tot țesînd și deșirînd un soi de carpetă sau de goblen.
De ce are Homer o atitudine atît de îngăduitoare față de eroinele sale? Matriarhatul nu mai era la modă de cîteva secole, feminismul își va arăta colții doar peste alte două milenii, așa că este evident că Iliada și Odiseea nu pot fi scrise decît de o femeie . De realitatea acesta m-am convins cu prisosință pe propria-mi piele, vizitînd locurile în care și-a plasat autoarea acțiunea.
La Troia nu era prea mare lucru de văzut, doar o droaie de bolovani copți de soare pe dealul Isarlîc și reproducerea hollywoodiană, la scară, a mîrțoagei de lemn, peste care umbra lui Schliemann care se lăfăie atotlămuritoare. Genial de vizionar tipul, deși se pare că și peste umărul său se ițea drăgălașul cap al nevesti-si Sophia, o grecoaică isteață și nurlie.Prezența miticului aed orb e mai degrabă un brand turistic, Ilionul fiind structurat gospodărește pe felii, ca și straturile de cremă și blat dintr-un tort al istoriei. Singura imagine homerică care mi-a atras privirea a fost cea a unei turcoaice trupeșe, cu părul bălai, oxigenat și ochii azurii ca Egeea.Vindea baklava și plăcinte cu urdă de pe o tarabă acoperită cu o copertină zebrată-n culorile coca-cola și zîmbea superb și criptic turiștilor, exact ca și Elena în clipa în care îi fusese prezentată lui socru-su, Priam.
Chestia asta cu sexul lui Homer îmi fermenta de ceva vreme în minte ca drojdiile unor struguri tămîioși și în cele din urmă am ajuns în Corfu, antica Kerkyra, penultima stație a lui Ulise înainte de a descinde la domiciliul conjugal.
Așa cum e descrisă cu feminină simțire și atenția unei gospodine harnice care-și inventariază borcanele cu dulcețuri și compoturi din cămară, în Cîntul VII al Odiseei:
” În ea-nflorea tot felul
De pomi frumoși și mari, ba peri ba rodii,
Ba dulci smochini și meri cu mere mîndre
Ba verzi măslini. Iar pomii toți și vara
Și iarna în tot anul nu-și pierd rodul
Și lipsă nu-i de el, ci la suflarea
Zefirului sporește și se coace.”
insula e fermecătoare, dar n-am găsit prin ea urma sandalelor lui Homer. În umbra măslinilor seculari, în locul hamadriadelor dansînd, vedeam doar adolescente scandinave cu pielea jupuită de soare care jucau gălăgioase badmington, feacii erau toți ghizi poligloți sau jupîni ospitalieri în taverne, Alcinou ajunsese patronul unei prospere agenții turistice , iar eu mă-mpăcasem cu gîndul unui sejur banal, asta pînă cînd am dat de Nausicaa.
Prima dată am întîlnit-o într-un autobus climatizat care făcea ruta Kavos-Corfutown și retur. Purta o rochie neagră Dior, mulată pe șoldurile și pe coapsele ei zvelte de atletă, ochelari de soare fumurii, sandale ecru și poșetă asortată. Pielea ei aurie care respingea lumina, cocul ionian din care scăpau șuvițe roșcate, ondulate ca și cîrceii de viță, tenul de piersică pîrguită, profilul desăvîrșit i-ar fi tăiat și lui Praxiteles suflarea dacă ar fi văzut-o!
Am coborît la aceeași stație și, după cîțiva pași, am întrebat-o unde e rîul în care și-a spălat Ulise barba de sarea naufragiului. M-a servit cu chewing-gum, aromă sintetică de cireșe, și mi-a răspuns într-o engleză cu accent cîntat, rotunjind vocalele:
“ Near Moritsa-beach, it’s Messonghi river…good luck!”
Miticul rîu e o gîrlă verde, șerpuind mocirloasă spre mare, plină de iahturi și ambarcațiuni de pescari care plimbă turiștii, iar eu mi-am înjurat timiditatea înnăscută pentru că n-am găsit năvodul vreunei replici mai inspirate pentru iluziile mele.
Seara am regăsit-o într-o tavernă primitoare , cu mesele întinse pe iarbă, printre palmieri, leandri, și făclii. Dintr-o mică fîntînă antică, șuvoaie răcoroase susurau liniștite, prelingîndu-se argintate din gîturi de amfore încremenite-n ciment.Avea părul brun de data asta, despletit noptatic pe umeri, pielea de culoarea argilei arse, iar privirile ei, întunecate ca marea în amurg, m-au amețit mai dihai decît păhărelele de uzo, pe care mi le-a servit surîzînd enigmatică.Ca să-mi fac curaj am comandat o carafă de vin sîngeriu, licoros și înșelător, cu aromă de stafide, iar vedeniile mele au prins pojghiță și contur. Stăteam cu aheii, feacii și eroii antici la masă, Hebe ne turna ambrozie în pahare și Olimpul mi se părea tangibil ca o destinație de vacanță. Lumea e pretutideni la fel și-acum și-n urmă cu două milenii!
Am băut tot vinul, noaptea cobora hlamidă întunecată tivită cu stele spre mare și cînd am vrut să las un bacșiș generos pe masă, zeița mea mi l-a înapoiat cu același zîmbet fermecător. Atunci prostit de-a binelea, am scris pe un șervețel de hîrtie cîteva versuri stîngace pe care le compusesem cu două zile înainte și i le-am înmînat:
“ Sprîncenele tale-s aripile lăstunilor
Ce săgetează serile culcate pe unde
Obrazul , al Aurorei sîn cînd răsare goală din mare
Buzele ca rodiile coapte în septembrie
Gemenii iezi de ciută ascunși sub tunică
O fac geloasă pe însăși Arthemis
Răsuflarea ți-este ca vinul proaspăt stors
Nu e amforă ieșită din lut mai desăvîrșită ca tine…”
Nu a înțeles bineînțeles nici o iotă, dar a scos floarea roșie de leandru ce-i împodobea cosițele, a sărutat-o ușor, mi-a aruncat-o în piept și-a fugit sfioasă spre bucătărie.
A doua zi dormitam pe-un șezlong, întins leneș la soare. Dinspre capul Benitses, culmile dealurilor împădurite cu măslini și chiparoși se ridicau din chitonul diafan al ceții.Trupul mi-era greu, dar mintea limpede, mai clară decît unda din grota Amfitriei. Nausicaa mi-a adus o Corona rece, brobonită, cu o feliuță de lămîie în loc de dop. Berea era dulce, buzele ei dulci ca sucul care se prelinge din smochinele cărnoase, răscoapte, aerul ca mierea tremura cald, Kerkyra toată era un sirop, iar eu mă îmbătam instantaneu de la aroma ei! Deodată întreaga epoca de aur mi se deslușea generoasă, miturile intrau în cotidian, nu-mi păsa de ziua de mîine și călcam pe urmele laertidului , suportînd fără ifose săgeata din ventriculul stîng cu care mă cadorisise vicleana odraslă a Afroditei. De ce mi-ar fi păsat? În fiecare seară mă amețea, nu vinul, ci iubirea dulce tescuită din privirele unei nimfe adevărate.
Nu-mi cereți să vă dau alte amănunte, fiindcă sunt un bărbat discret și tipii timizi ca mine nu se împăunează cu aventurile lor.Vreți să știți dacă ne-am scăldat goi în laguna de smarald, lîngă steiul botezat “tridentul lui Poseidon”, sau dacă ne-am sărutat lîngă celebrul “canal d’amour”, varianta corfiotă a balconului Julietei? Nu aveți decît să consultați un ghid turistic sau să cumpărați un bestseller, pe a cărui copertă lucioasă își exhibă profilele contopite un El și-o Ea, desăvîrșit de fotogenici pe fondul egeean-blu.
Nu m-am trezit din beția visului meu mitologic decît înainte de îmbarcare. Feribotul s-a așezat pe valuri ca o balenă de metal, scîrțîind din nituri, zdrăngănind lanțurile ancorelor. Turiștii aruncau în apă diferite obiecte: șepci, eșarfe, tricouri, bandane, cîte-o drahmă ruginită. O superstiție neroadă, care pretindea că dacă azvîrli în valuri un obiect personal, într-o bună zi te vei reîntoarce. Am aruncat și eu cannonul nou-nouț în unda azurie. Ce nevoie mai am de fotografii, pot și fără ajutorul lor să-mi proiectez pe retină imaginea Nausicăi, iar junghiul slab, dar pulsînd viu, dintre a patra și-a cincea coastă stîngă, va persista încă multă vreme. Poate voi reveni în Kerkyra, dar mi-e teamă că peste un deceniu nimfa mea va fi de nerecunoscut, cu doi-trei plozi agățați de poale, plină de celulită, cu șoldurile și burta revărsate peste fuste și buza superioară împodobită cu peri negri.
O voce interioară, familiară, mă întreabă parșivă:” De ce nu ai lua-o cu tine?” Izbucnesc fără să vreau într-un rîs cu lacrimi, homeric fără doar și poate, și toți pasagerii mă privesc mirați de parcă aș fi beat:
“Da’ ce… o nimfă e-o glastră cu leandri, s-o iei cu tine în bagaje?”
Răsuflu ușurat fiindcă nausicaa mea nu e pe chei și nu flutură pentru mine nici o năframă. Nu-mi plac despărțirile și nici nu cred în destin, așa că mă întorc discret în ithaca-mi banală și cenușie, unde din fericire nici o penelopă nu-și deșiră nervii de pe goblenul așteptării.
Nu vă grăbiți să mă judecați, în zece zile de concediu nu poți scrie o epopee, dar rămîn la părerea că Homer a fost femeie. Una mioapă și talentată, poate frumoasă în tinerețe, dar sigur o femeie!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!