poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2428 .



Rânduri despre antologii, Nea Petrache și Agonia.ro
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cusino ]

2010-07-25  |     | 



Miercuri, 21 iulie, 2010, am pus un comentariu poemei “Acolo dincolo”, cu subtitlul : « unde-i vara », semnată de colega noastră Irina Nechit. Com-ul „sună” așa :

« Un poem antologic

Sper să am răgazul să fac o antologie
cu poezii despre anotimpuri.
Cu îngăduința Poetei aș putea avea
această vară minunată?

Unică Lucrarea Domnului
și cu frumoasă măsură
cuminecată-n cuvinte:
darul Lui de la Început.”

Draga noastră colegă încuviințează cu amabilitate dar nu-și poate reprima o curiozitate candidă, legată de intențiile mele de antologard ! Iată-o mai jos:


« Sigur, Aurel, poți lua textul pentru antologie. Dar de unde pasiunea pentru antologii? Poate e o glumă? “


Ei bine, pasiunea pentru antologii îmi vine de la… citit. De când mă știu scriu puțin și citesc mult. Cititul mi-a ținut loc de tot și de toate. M-am născut într-o vreme tulbure, într-o familie căreia comuniștii i-au luat totul. Au fost nenumărate zilele în care eu și bunica mea, în grija căreia rămăsesem, adormeam flămânzi, și, firește, ne trezeam flămânzi. Deh, capriciile istoriei… Cel mai adesea ne cârpeam foamea cu… cititul cărților.
Și eu și Bunica citeam cărțile care mai rămăseseră neconfiscate tot de comuniști . Bunicul meu, preot ortodox, avusese o bibliotecă bogată și bine sistematizată, după cum aveam să aflu de la Bunica, după ce am mai crescut. Cărțile scăpate de ardere ori de confiscare s-au terminat repede. O vreme le-am recitit, apoi a trebuit să citesc volume împrumutate de la biblioteca școlii, destul de săracă și plină cu lucrări teziste, proletcultiste. Cărți bune mai găseam doar prin podurile câtorva bătrâni. Nu voi putea uita niciodată cum, la un bătrân am găsit un frumos „Gromovnic”, frumos ilustrat și întreținut, editat pe la începutul secolului XX. Pentru cine nu știe, gromovnicul este o carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorții omului și asupra stării timpului pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. O vară întreagă m-am desfătat cu citirea și recitirea acestei cărți; am trăit clipe magice și nu de puține ori aveam certitudine că cele ascunse în viitor îmi sunt foarte cunoscute, că întâlnirea cu viitorul nu va fi decât o confirmare a ceea ce știu deja! Erau doar jocurile minții unui copil pornit spre adolescență și dorința ca prezentul pernicios în care trăiam să nu se prelungească, spre dauna sufletului și trupului meu.

Se cade să fac vorbire de bătrânul care m-a fericit o vară cu acest gromovnic. L-am știut doar de Nea Petrache, ca nume. Era născut în 1884, trecuse prin cele două Războaie Mondiale. După venirea din cel de-al Doilea Război și-a făcut o casă de lemn, la ceva distanță de sat, a trăit însingurat, ca o umbră și în intimitatea lui nu puteau pătrunde decât copiii și tinerii. Nu-l interesa nimic din lume, nu mai știa ce se petrece în Þară sau aiurea. Interesant este că reprezentanții diverselor instituții îl ocoleau. Doar perceptorul trecea o dată pe an pentru a încasa impozitul. Avea doi copii, doi băieți, plecați în lume, despre care nu povestea nimic niciodată. Nu știa unde sunt, nimeni nu știe dacă aceștia nu l-au vizitat vreodată. Nea Petrache trăia singur cuc și poate că firea lui retrasă i-a alungat și copii de acasă. Pesemne că ororile trăite în cele două războaie, precum și atrocitățile comunizării Þări au produs în el o ruptură… Disprețuia toate paleativele vieții moderne. Spre pildă, singurele obiecte din fier sau oțel erau: câteva cuțite, barda, toporul, fierăstrăul, sapa. Totul, în curtea și în casa lui, era din lemn și din fibre de lemn, de in, de cânepă. În casa lui nu exista nici un cui; totul era îmbinat după tehnicile care țin de civilizația lemnului, a traiului arhaic. Cultiva in și cânepă, le prelucra la fel ca în evul mediu, din ele își făcea haine pânză de pat și pături. Acestea erau cusute cu ace făcute din os și din lemn de esență tare. Se hrănea doar cu legume, fructe și lapte de capră, cu ouă de bibilică; avea foarte multe bibilici, care, uneori, scoteau țipete infernale ori zburau ca nebunele peste sat ori pădure. Caprele erau sigurele animale pe care le creștea și îngrijea cu sfințenie. Acestea mureau de moarte naturală, nu le sacrifica. Nea Petrache, când și când, simțea nevoia să dea măsura priceperii sale. Așa se face că ne-am trezit cu el într-un vehicul de lemn, aproape cât o căruță clasică, și, evident, nu folosise cuie ori alte componente de fier ori oțel! Năzbâtia nu era trasă de nimeni, mergea acționată manual, grație unui sistem de roți dințate, făcute din lemn fiert, de ulm. Altădată, Nea Petrache ne-a adunat să ne arate cum zboară un… planor, de circa 2,5metrii lungime, făcut de el din pânză de in și din scândurele subțiri de alun uscat! În fine, sunt multe de povestit despre acest bătrân care a trăit 102 ani. Dar să revenim la oile noastre!

Spuneam că împrumutam cărți de la vecini, mai toți oameni în vârstă, care adesea aflau răgaz pentru desfătarea minții, pentru cetit. Pe acestea le citeam cu o mare luare-aminte, asta pentru că trebuia să le înapoiez. Așa se face că am dobândit o memorie bunicică. Începând cu vârsta de 18 ani am început să însemnez în caiete, fragmente, uneori capitole întregi, din cărțile pe care le citeam, și pe care le consideram necesare mie, în viitorul apropiat. Poeziile le transcriam pe de-a-ntregul. S-au strâns, în timp, zeci de caiete cu fragmente de cărți, cu poezii, peste o mie de file format A4, toate pline cu fragmente de cărți și însemnări personale. Parte din caiete mi-au fost confiscate de Securitate, altele s-au rătăcit sau uitat prin locuințele multe, prin care am locuit, mânat de împrejurări diverse ori de belele pe care mi le-am creeat cu sau fără bună-știință, fir-ar ea de știință să fie!

De la o vreme, să fie câțiva ani, am simțit o nevoie specială să întocmesc o antologie de poeme, semnate de autori consacrați, clasici, contemporani, etc. Nu voi ezita să includ și autori debutanți ori care sunt pe cale să se afirme cu bun temei întru verb. Bineînțeles că această antologie, care va fi destul de mare, deci va trebui să apară în mai multe volume, va fi sistematizată după anumite criterii și bineînțeles că textele selectate vor fi și „expresia” gustului meu…

Am început, deja, să strâng texte și când am răgaz mă aplec asupra lor, le tot „pritocesc”, le gândesc o sistematizare. Am găsit și un titlu: „Ierbar de Cuvinte”. Dacă Domnul îmi mai îngăduie ani de trăit și sănătate, sper ca peste zece ani, când poate și societatea românească nu va mai fi înghesuită de nevoi , voi purcede la publicarea ei. Trag nădejde că voi putea convinge bancheri, patroni de firme puternice, O.N.G.-uri, să dăm proiectului o anvergură națională, adică să putem publica peste un milion de exemplare, care vor fi distribuite gratuit școlilor, bibliotecilor, Diasporei românești, iubitorilor de frumos. Sunt sigur că se poate, că în această uriașă întreprindere nu voi fi singur !

Așa se face că i-am scris Irinei Nechit despre poezia anotimpurilor…

Acum, dacă tot am început să vorbesc despre un proiect, se cade să vorbesc și despre un alt proiect, care deja este în desfășurare, dar înainte de a vorbi despre acesta, voi relata un aspect al perioadei comuniste.

Cei mai în vârstă știu că la așa-numitele „Teze din iulie, 1971”, Ceaușescu, susținut și de o seamă de scriitori, unii chiar prestigioși sub aspectul valorii, dar caractere dubioase, decide să reorienteze viața și calitatea actului cultural, practic să ferece deschiderea spre valorile europene și mondiale, de care se bucurau literatura, teatrul, filmul, artele plastice, etc., de prin 1965. Iată mai jos cum suna directiva, care a și fost pusă în practică și care a orientat totul către cultul persoanei, viața culturală a Þării devenind un spectacol grotesc, întreținut asiduu de lingăi.

„ 11. — Se vor lua măsuri pentru o mai bună orientare a activității editoriale, pentru ca producția de carte să răspundă în mai mare măsură cerințelor educației comuniste. Se va exercita un control mai riguros, pentru evitarea publicării unor lucrări literare care nu răspund cerințelor activității politico-educative a partidului nostru, a cărților care promovează idei și concepții dăunătoare intereselor construcției socialiste.”

După publicarea primelor mele două cărți de poezie, 1977 și 1979, am fost convocat la „Consiliul Culturii și Educației Socialiste”, unde un ins care nu s-a recomandat mi-a pus în vedere că: „trebuie să-ți manifești prin scrieri adeziunea față de Partid, de mărețele realizări ale erei socialiste. Dumneata vii de nicăieri, nu te cunoaște nimeni, cum vrei să aibă curaj un critic să-ți facă o cronică de întâmpinare, cum vrei să te impui ca nume? Am fost atenționat că un aer de misticism bântuie prin poeziile dumitale. Vreau să-ți revizui de urgență atitudinea. Punct!”

Insului i-am refuzat oferta și îndemnurile cu un curaj care nu putea veni decât de la educația primită, de rezistență la comunism, și de la tinerețea mea de atunci – aveam 26 de ani. Despre cărțile mele scriseseră vreo trei critici, totuși, cronici de întâmpinare. Despre această întâlnire de grad zero nu am îndrăznit să le spun prietenilor mei care se ocupau de scris. M-ar fi considerat tarat și m-ar fi ocolit, m-ar fi izolat. Trei ani mai târziu încep să fiu supus de Securitate unor anchete periodice; și pe acestea le-am trecut sub tăcere. Despre aceste anchete nu am avut curajul să spun decât câtorva amici; aceștia nu erau din zona culturii dar erau mari consumatori de „produse” culturale. Refuzul meu de a mă înregimenta alături de poeții encomiaști a dus la trecerea mea la index. Așa se face că nu am mai fost publicat nici de edituri, și nici de reviste. Am început să duc în mine o obidă fără margini, cu toate că nu vânam și nu vânez gloria. Am scris și mai scriu doar din nevoia de a mă elibera de ceva straniu…
Dar, uneori, parcă simțeam nevoia unei întâlniri editoriale cu cititorul și, eventual, cu confirmările acestuia. Bucuria scriitorului nu este întreagă decât atunci când munca lui cade sub ochii cititorului, chiar și a celui mai exigent. În plus de asta, în Argeș, unde am viețuit și viețuiesc, exista și există încă revista de cultură „Argeș”, revistă căreia poetul Gheorghe Tomozei i-a conferit o ținută națională, chiar glorioasă, aș zice, în cei câțiva ani în care a condus-o. Mi-am dorit foarte mult să public în revista de acasă, cum de altfel și-au dorit mai toți prietenii mei; din nefericire nu am reușit să publicăm fiecare decât de 2-3 ori în cele două ultime decenii ale comunismului. În perioada aceea de obidă mi-am jurat că, dacă soarta va face să ajung redactor la revista Argeș, voi publica tineri și nu numai, ori de câte ori voi avea ocazia, unicul criteriu de care voi ține cont fiind talentul, valoarea…

De trei ani sunt redactor al secției de poezie al revistei Argeș, am avut ocazia să-mi pun în operă dorințele. Am publicat tineri și mai puțin tineri, din partea locului și de departe, rănile mele vechi, frustrările din trecut, au început a se lecui. Aș spune, fără a greși, că viața omului este justificată doar în măsura în care poate trăi sentimentul de compasiune pentru cel năpăstuit, decât dacă ajută pe cineva, dacă duce bucuria în sufletele oamenilor.
Din 18 septembrie 2009 am fost primit pe acest site, pe agonia.ro, am intrat într-o comunitate, unde preponderentă este frumusețea, colegialitatea. Am fost primit bine și acum am ocazia să le mulțumesc dragilor mei colegi de citit și de scris: „Vă mulțumesc că existați, dragii mei, și mai ales celor tineri vă mulțumesc pentru că mai mereu, în com-uri, mi-ați împrumutat din tinerețea voastră, mie, ins care alunec, ușor dar sigur, spre vârsta a treia, aceea a decantărilor și încheierii socotelilor.”

Am găsit aici tineri care cu certitudine vor deveni nume importante ale noii generații de poeți. Încă o dată mi s-a oferit prilejul să-mi împlinesc visul de a publica dezinteresat, doar pentru câștigul sufletesc al cititorilor, tineri dotați. Am, acum, prilejul să-i informez pe redactorii „Agoniei” că am comis o impolitețe: am publicat, deja, trei membrii ai acestei minunate comunității literare virtuale. Nu cred că am greșit decât într-o mică măsură – nu am specificat unde și cum i-am întâlnit pe autori. Pe viitor voi face acest lucru cu gospodărească mândrie.

Cei publicați sunt: Ștefan Petrea – pentru parcimonia cu care scrie sonete de bună calitate, poet de largă și profundă respirație. Trebuie precizat că acest gen literar mai este practicat decât cu totul ocazional în anii din urmă.

Am publicat-o și pe Iarina Copuzaru, autoare de mirabile poeme, care îngemănează tragismul cu speranța, autoare care a înțeles că poezia este arta cuvântului, fapt pentru care mai toate poemele ei sunt adevărate exerciții de stil.

Tot în paginile revistei Argeș i-am făcut loc, grație poeziei sale valoroase, mult promițătoare, și tânărului profesor Alexandru Gheție; Alex lucrează ca un profesionist, scrie zilnic, cu acribie și se „trădează” a fi un ins exigent cu sine, deschis criticii și sugestiilor, calități cam rar întâlnite azi, când mai toți ne considerăm în posesia talentului absolut, a adevărului absolut.

Mai trebuie să amintesc și pe un alt membru al comunității „Agonia” , pe Dorin Cozan. Acesta a participat, conform regulamentului care prevede metode de securizare a identității reale, la concursul anual„Leoaică tânără, iubirea", organizat de revista Argeș și a obținut, în această primăvară, premiul revistei, a fost publicat în paginile acesteia.

În numerele care urmează am în plan publicarea unor texte semnate de Anne-Lorei Mainka și de Liviu-Ioan Mureșan, Ioana Geier. Sigur vor mai urma și alții, și alții. Totul este să nu cădem sub sabia neajunsurilor materiale, singurele care ne-ar putea întrerupe proiectele editoriale.

În încheiere vreau să-l felicit să să-l asigur de prețuirea mea, pe colegul
Yigru Zeltil, pentru vasta bibliotecă virtuală construită pe Agonia.

Tuturor sănătate și temeinice realizări!


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!