podul de piatră se dărâmă
cine sunt eu să stau dreaptă când totul curge
oamenii erodează
încet şi sigur
au auzit despre mine
vor să mă cunoască mai bine
zâmbesc tac ştiu că toate astea nu înseamnă nimic
ei au impresia unei legături aparte, o conversaţie profundă
aşa se întâmplă când eşti doar oglinda în care ceilalţi îşi aranjează ideile
ca pe nişte fire acoperind golul creştetului

nimeni nu plonjează în el însuşi asta ne e profunzimea
dincolo de luciul suprafeţelor se ascund animale cu dinţii mari
ne ferim pielea ochii etanşeizăm
dacă ne atingem de adevăr dezinfectăm febril cu doze mari de socializare
turma a dat mereu senzaţia siguranţei
cuvintele urcă de-a lungul spatelui încleştează capul în mâini parfumate
iluzia identităţii ce închisori catifelate se ascund aici my love

viaţa se împarte în înainte de tine şi după
nopţile există doar pentru tentaţia abandonurilor tale umede perfecte
cunoscute de gura tuturor femelelor la care încă nu se vede cum
gravitaţia muşcă din carne cu poftă
pe dinăuntru urletul mi-a fost îmblânzit de biciul cu plumb al realităţii
din labele lui mari n-a mai rămas decât un scâncet de copil speriat