Aș vrea să vă destăinui un mister,
Transmis de duhul lui Damian Ureche,
Ne-a părăsit pentru poetul nepereche,
Și-acum alături stă de el în cer.

Fiindcă ieri ar fi trebuit să aniversăm ziua de naștere a marelui Eminescu, îmi îngădui, pe lângă versurile de mai sus, să redau din memorie două versuri din poemul "Eminescu" scris de Damian Ureche:

Un popor sărac fusesem, toți prădau pământul dac
Dar când ai un Eminescu, nu mai ești popor sărac.

Acum când e atâta sărăcie în țara asta, când guvernul abea a încropit un "buget" de subzistență, se pare că devenim tot mai săraci și în "spirit". Mă așteptam ca "valorile" de pe acest sait să nu lase să treacă neobservată ziua de ieri.
O fătucă a îndrăznit să scrie patru versuri ale marelui poet și am găsit-o pe la "atelier".
Oricât am fi de săraci n-o să murim de foame, apar urzicile, leurda, ciupercile, poamele, mai săvârșim "moartea căprioarei" dar dacă îl uităm pe Eminescu vom dispărea ca popor.
Eu am suferit pentru Eminescu. Eram elev la elementară, mi-au căzut în mână poeziile lui Coșbuc și am ajuns să mă urc acasă, în mijlocul satului, prin 53-54, da atunci, să mă urc pe șira de paie și să recit "Noi vrem pământ" spre spaima tatălui meu care rămăsese fără pământ, a fost obligat să-l dea la colectivă.
Am venit la oraș, la Timișoara, la liceu, și întrebat de profesoara de română, o moldoveancă, care-i cel mai mare poet am spus sigur pe mine că este Coșbuc. Am fost lăsat corigent. Am găsit în librărie poeziile lui Eminescu la un preț de numai doi lei și nouăzeci de bani, le-am învățat în vacanța de iarnă, cu sora mea care era prin clasa a cincea la sat și am început să înțeleg că profesoara avea dreptate.
Mă gândesc acum că dacă sora mea care a rămas țărancă și a muncit la zootehnie la C.A.P. recita Eminescu, iar acum mulți termină liceul și nu știu un vers, dar știu cine e Andreea Esca, vom ajunge departe, departe dar nu înainte. Se pare că fenomenul de îndobitocire pornit înainte de 89 continuă. O fi un fenomen natural?
mitru