poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1442 .



Înger pe schelă
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ix ]

2009-12-14  |     | 



Mi-e teamă că nu pot zbura. Că aripile atașate spatelui meu mă vor trăda, că penele vor cădea de pe ele fiind singurele care vor pluti în aer, când eu voi cădea în gol, nemaiputând nici să plâng, nici să râd, nici să mai trăiesc, doar să cad.
Sunt la înălțime, și știu că trebuie să zbor, ori să cad. Încerc să nu las teama să învingă – uneori doar frica de eșec ne face să îl trăim, față în față cu lipsa curajului de a încerca – așa că privesc în zare. Ce oraș frumos. Noaptea, luminile lui dădeau un spectacol incredibil, noaptea îmi rezervam mereu un timp de privit pe fereastră. Orașul nu mă putea răni atunci, când eram la adăpost în casă, cum mă poate răni acum, așteptând pe schela asta gri, aflată atât de departe de viața mea. Luna e prezentă, îmi ține companie, ca în fiecare noapte.
De dimineață mi-au ținut companie niște muncitori. Le-am spus că mi-e frică să zbor, ei mi-au zis râzând că nu trebuie să-mi fie frică de asta, lor le era frică să nu zboare. I-am întrebat dacă le plac penele mele, iar ei mi-au răspuns că am niște frumoase pene albe. Ei nu au văzut îngerul din mine. Penele mele sunt gri. Au fost albe la început. Acum sunt gri, gri ca norii de ploaie, gri ca penele unui înger păcătos. Nu mă întrebați care este păcatul meu. M-am întrebat și eu, la început minute întregi, care se transformau vizibil în ore, orele în zile și zilele devenau ani, ani în care mi-am privit aripile până le-am detestat. Cu ce am greșit eu? De ce așteptam un răspuns, de ce nu-l primeam?
Și acum, mi-e teamă. E normal, ca om, să-ți fie teamă că dintr-o dată, nu vei mai putea să te ridici de pe scaun, sau din pat, după ce tocmai te-ai așezat? La fel de ciudat este să-i fie frică unui înger că nu va putea să zboare, când se știe foarte bine că doar păsările și îngerii știu să zboare, până dincolo de nori și că zborul li se află în sânge, viața lor e zborul.
Într-o noapte, demult, înainte să fiu înger, am visat că am zburat. Eram pe un vârf de munte, vântul bătea lin, încet, soarele era după nori, temându-se parcă de momentul în care eu, aveam să încerc să zbor. Mi-am întins aripile albe și am zburat, așa cum cântă un pianist o melodie de pian, așa cum pictează un pictor un peisaj, așa cum citește o carte, un mare cititor. Fără să mă mai gândesc la nimic. Zborul m-a relaxat total. Eram sus, mă pierdusem, cum în același timp mă regăsisem. M-am trezit. Penele încă pluteau în aerul camerei mele mici, penele albe pluteau. Eram un copil, și mirat, m-am repezit la fereastră. Pe pervaz erau pene. Am dat buzna în camera părinților mei, spunându-le că am zburat. Au fost primii oameni care au știut, au fost primii dintr-un șir lung, care n-au crezut, punând totul pe seama imaginației mele de copil singuratic.
Am mai visat că zbor, după visul acela. În fiecare seară. Dar descurajarea oamenilor din jurul meu, mă face să cad mereu, în vis. Acum sunt un înger, atunci nu eram. Atunci puteam să mă strivesc de asfalt și să mor, acum am să trăiesc, dacă zbor. Aripile mele sunt atât de vechi, galbene... dacă nu le gâdilă aerul, ele îmbătrânesc mai repede. Le simt antice, pe mine, lipsite de antrenament, de plăcere, de viață. Mă apasă, și mă tem că n-am să pot zbura, că voi fi prea greu, cu ele pe spatele meu.
Am mai încercat o dată să zbor. O încercare eșuată. Mi-am privit aripile nou-nouțe în oglindă, dar n-am îndrăznit.
Oamenii... Oamenii nu-ți văd aripile, dar îți spun că nu poți zbura.
Eu i-am crezut, și... Mi-e teamă că nu pot zbura.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!