poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 856 .



Confesiuni
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alex_ ]

2009-10-24  |     | 



Biologia, acest torționar al sufletelor.
De ce nu înțelegem că pentru unii oameni suferința este un imperialism biologic, un chin pe care fiziologia îl vomită în carne fără niciun pic de jena, cu cea mai scârboasă ostentație. Cum să te declari independent în fața unei asemenea mutilări?
Îmi par toate clipele la fel de seci - sub stele, sub soarele dimineții, cu ochii deschiși sau încercând să adormi, cu gândurile în cele mai frumoase sau nerușinate zări, ajungi în cele mai scârboase momente de disperare să-ți dorești un singur lucru: curaj. Curajul de a termina farsa complet, iar dacă nu, curajul de a hotarî că plictiseala tristeții te-a umplut inutil peste masură și că trebuie să aderi la singura alegere pe care o mai poți face pe lângă sinucidere: încercarea de "a trăi".
Mi se pare absolut imbecil determinismul cărnii - ceea ce numesc "liber arbitru", fie că este sau nu doar o iluzie, supus atât de usor ghiorțăielilor trupului. Urlatul, ca pentru atâtea alte cazuri, este un remediu decent aici - asta până îmi dau seama și mi se face teamă că acest "liber arbitru" ar putea să nu fie mai mult decât o funcție a mintii - și cum mintea este la rândul ei o "funcție" a creierului (deci și sub influența intregului oraganism), alegerea s-ar putea să nu fie chiar atât de "liberă". Cu furie, aș vrea ca în fața unor astfel de gânduri să mă declar consternat până la penibil, să imi apar împopoțonat cu orgoliu până la nesimțire - dar ce să faci când carnea iți impune să rămâi perplex, un specimen insalubru pentru curiozitatea psihiatrilor.
Trecând cumva peste imbecilizarea pricinuită de gânduri, ajungi din păcate la capătul negativ al existenței: impersonalul. Dar nu "impersonalul pozitiv" - în care ruperea de orgoliu te lasă cu voință și calm, capabil să mergi înainte liniștit - ci impersonalul peste care se întinde scârbos umbra orgoliului. Cum încă nu ai înnebunit și nici nu reușesti să ieși din scârboșenie la celălalt capăt, orgoliul suferinței se impune foarte ușor. Iar starea fiziologica de impersonal este de o imbecilitate la fel de mare. Sterilă până la refuz. Gândurile, clipele și privirea se scurg, parcă, inutil - mediul ideal pentru regrete.

Mă întreb cum mai reușesc unii să zâmbească...
Dar există oare zâmbet sincer? Probabil că da - chiar dacă majoritatea sunt grimase indecente ale inconștienței și orgoliului, după ce ai ajuns la una din cele două margini ale existenței, poți zâmbi: subversiv și criminal, ca un demon cu inima țăndări sau blând și încercând să înțelegi alimentat constant de voință. Îmi pare atât de greu zâmbetul acum. Cum îmi ordonă orgoliul să vreau să-i trag la răspundere pe cei care zâmbesc. Nu știu cine merită mai mult să fie trezit brusc și violent din somnul zâmbetului: cei pentru care zâmbetul este o gratuitate absolută, bună de aruncat la orice ocazie, ca o flegmă, sau cei care au ales voința și forța și deci, după disperare, ți-au câștigat dreptul la zâmbet. Cum în momentele astea îmi este ușor să împart creatura în două categorii - cei care suferă și cei care nu - decizia devine mai ușoară: cu primii abia dacă pot să am ceva (cel mult îi invidiez), iar pe ceilalți nu pot să-i schimb. Cum era de așteptat, dacă întrețin disperarea sau ies din ea cu ură, vreau să-i iau pe toți "inconștientii" cu mine, să-i fac prin chinuri să ceară îndurare pentru naivitatea lor. Și cum prin asta aștept o transfigurare, dacă ea este posibilă va avea loc oricum - doar că orgoliul meu știe că s-ar putea să nu apuce clipa respectivă. Cât de atrăgător e gândul chinului celorlalți în disperare...

De ce nu "suferă" toți la fel? Cum nu cred că Ființa poate suferi decât "filtrată" prin materie, prin carne și fiindca nu îmi amintesc să fii făcut această alegere înainte să vin Aici, se pare că am fost ales la întâmplare. Dar abia dacă știu ce înseamnă acest "la întâmplare". Da, o mare parte din alegere am făcut-o din inconștiență și prostie în anii de până acum, însă amintirea tristeții și a negativului din luciditate e prea mare ca să nu dau vina și pe fiziologie. Dar știu că intervine și orgoliul - cum să accept că mi-am făcut toate astea singur...

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!