Prof. dr. Ioan Rebușapcă


Maramureșul istoric, ținut arhaic care, în ciuda tuturor schimbărilor impuse, și-a păstrat neștirbită originalitatea, trăind într-o interesantă conexiune dintre două planuri social-istorice – planul tradițional, trăit zi cu zi, cel mai important și resimțit la tot pasul, în toate faptele și gândurile maramureșenilor, adânc înrădăcinat în miturile străvechi, încărcat cu credințe populare moștenite din strămoși, cu propria-i înțelepciune și filosofie despre viață, și planul contemporan, marcat de pragmatism, ce corespunde noilor norme de viață, sau, mai bine zis, de faptele și lupta oamenilor pentru supraviețuire, conform noilor condiții impuse de o „Europă fără frontiere”.
Lunga conviețuire a maramureșenilor în locuri stabile și compacte a contribuit la elaborarea și instituirea propriilor reguli de comportament, în deplină armonie cu legile nescrise ale naturii, cu propriile canoane psihologice, de vorbire și altele, înțelese și exprimate de fiecare individ în felul său.
E de la sine înțeles că pentru scriitorul Mihaylo Traista, născut în ținutul mitic al Maramureșului istoric, testamentul de suflet moștenit din moși- strămoși este lucrul cel mai drag și poate deveni etalon existențial. Ba mai mult, stăpânind experiența vieții, dar și cunoscând operele literaturii universale, autorul are posibilitatea de a percepe lumea delimitând cert ceea ce a moștenit de tot ceea ce îi este contemporan. Tocmai datorită acestei delimitări el poate descrie atât de strălucitor personajele și acțiunile cărților sale. Iar acesta nu e lucru puțin, dimpotrivă, e un blazon artistic al creației sale literare, care nu transcrie (nu copiază) viața, ci o reconstituie artistic.
Cu excepția nuvelei „Romanul nescris” și a povestirii „Fericirea unei mame nefericite” (amândouă descriu pribegirea unor tinere mame ucrainence prin Italia în căutarea unui loc de muncă), celelalte creații cuprinse în culegerea de proză scurtă „Suflet de huțul (Editura RCR Editorial, București, 2008), descriu problemele cotidiene ale satului maramureșean, care s-ar putea localiza topografic (alt indiciu artistic) pe undeva prin apropierea unor localități autentice indicate de către autor, ca Tribușanca, Valea Vișeului, orașul Sighetu Marmației, orașul îndepărtat Satu Mare (Sătmar), satul Coștiui. Foarte rar este pomenit satul natal al autorului, Rona de Sus, în schimb foarte des, aproape poetic, este descris râul Ronișoara, care curge prin mijlocul satului, și cumva, ai zice întâmplător, sunt introduși în desfășurarea creației autentice feciorii din Rona.
În mai toate nuvelele sale, Myhailo Traista descrie cu măiestrie de artist frumusețea satului. Însă nu a satului contemporan, familiar nouă, ci a satului tradițional, cum apărea el, prin anii dintre cele două războaie mondiale, când în viața rurală, paralel cu „stingerea” tradiționalului, se nășteau natural, sau impuse cu forța, „noi obiceiuri”. Tradiționalismul satului ucrainean din Maramureș, descris de autor, reiese în primul rând din „așezarea” lui într-o lume în care realul se împletește cu miticul. La fel ca și strămoșii lor, maramureșenii încă se mai confruntă, din când în când, cu acea enigmatică ființă mitică numită Moroi, care îi duce prin locuri nepopulate de oameni; satul mai este, încă, bântuit și de sufletele copiilor morți nebotezați, și care, prefăcându-se în pisoi sau în căței, îl sperie pe trecătorul de după miezul nopții, pe care pașii îl duc (la fel ca pe Andrei Kukyl din nuvela „Răzbunarea tatălui”), pe dealul pătimirii, Kadasov, ca pe o Golgotă parcă; oamenii mai cred în puterea vrăjitoarelor și deseori le cer ajutorul.
În paralel cu miticul, în alcătuirea satului maramureșean mai intră și personaje desprinse parcă din balade și legende. Oricând, ca din întâmplare, poți întâlni un haiduc, urmaș al legendarului Pintea, care-i apără pe cei oropsiți.
În altă ordine de idei, tradiționalismul satului se distinge prin acțiunile a două din principalele sale instituții – biserica și, bineînțeles, cârciuma. Ultima dintre ele, la fel ca în majoritatea satelor din nordul României, la fel ca și-n opera lui Liviu Rebreanu, dealtfel, care, de regulă, aparținea evreului șiret, era instituția în care se rezolvau mai toate problemele: se luau principalele hotărâri, se încheiau contracte (se bătea palma) și, nu de puține ori, era locul de răfuială al țăranilor. Astăzi, puțini evrei mai trăiesc prin satele maramureșene, „cârciumile” s-au transformat în „Bufete” și „Baruri” și aparțin creștinilor, pierzându-și pentru totdeauna atracția și farmecul de altădată.
Și în satul maramureșean domină „legea pământului”, care hotărăște soarta oamenilor, împărțindu-i în bogătași, în gospodari de rând cu pământ și vite, și în oameni care nu au nimic. Aceștia din urmă îi slugăresc pe primii și anume lor autorul le dedică multe pagini, care impresionează și emoționează până la durere, pagini în care se resimte armonia cu nuanțele unor Liviu Rebreanu, Marin Preda, Marko Vovciok, Myhailo Koțiubenskyi și ale altor clasici.
Personajele lui Mihaylo Traista aparțin, în mare măsură, satului tradițional, cu caractere puternice, renăscute parcă din legendele haiducilor și ale hoților de cai, oameni care pun mare preț pe onoare și cinste, niciodată nu umblă cu jumătăți de măsură, pedepsind fără cruțare nedreptatea.
Poate pe bună dreptate, unul dintre scriitorii noștri a denumit creațiile literare pe tematica trecutului, „întâmplări trăite”, deoarece acestea se prezintă ca niște semilegende, care descriu întâmplări trăite de un om care devine eroul povestirii. Însă creațiile literare a lui Myhailo Traista nu ne pot crea o asemenea impresie, deoarece la baza lor se află ficțiunea artistică. Culegerea de proză „Suflet de huțul” aste o adevărată paletă de izvoare creative. Acțiunea este prezentată în cele mai diverse modalități artistice: confesiune lirică („Romanul nescris”), poezie în proză („Suflet de huțul”), scenariu de film („Răzbunarea tatălui”), povestire polițistă („Aproapelui, cu ură”) povestire cu happy end („Dumnezeu nu bate cu biciul, schiță umoristică („Prunele uscate”) etc.
Provenind din aceeași localitate mitică a Maramureșului istoric, Rona de Sus, ca și Ivan Fedyko, Myhailo Nebeleac, și Pablo Romaniuc, Myhailo Traista e influențat de operele acestor și altor scriitori ucraineni, dar și români, se alătură lor, însă tinde, și mie mi se pare că a început deja, lăudabil, să se arate „pe sine însuși”. Intriga operelor sale se află aproape întotdeauna la limita tragicului și misteriosului, pentru ca mai departe, prin tehnica sugestiei, autorul să mărească la maximum încordarea și suspansul cititorului. „Târziu, după miezul nopții, pe cărăruie urcau două umbre. Prima părea că o trage cu putere după ea pe cea de-a doua, care se opintea din răsputeri, nevrând să urce pe culmea dealului” („Răzbunarea tatălui”)
Acțiunea povestirilor lui Mihaylo Traista se derulează cu încetinitorul, „copleșită” de emoții, parcă înadins „comprimată” ca să poată reda cât mai simțitor tensiunea maximă a creației literare, ce se „descarcă” prin descrierea comportamentului necompromis, natural și expresionist al eroilor care, aproape fără nici o introspecție, acționează conform propriei lor psihologii de țărani revoltați și haiduci, după care se așterne „liniștea”: doar în sufletul cititorului mai clocotește suspansul creat de lectură...