A fost odată o poveste nemulțumită că nu avea sfârșit.

Ce tare i-ar fi plăcut să audă că se termină cu “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” sau cu “Am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea mea…” sau chiar cu “Am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună”...

Numai că ea nu se termina niciodată.
Cum începea o nouă zi, cum era reluată de unde a rămas, mai ceva ca în “O mie de nopți”.
Dar și acolo erau mai multe povești, atâta doar că Șeherazada știa cum să treacă de la una la alta fără să se observe.

Câțiva încercară să-i pună capăt, dar în loc să devină faimoși, căzură imediat în uitare.
Așa nemulțumită și nerecunoscătoare cum era, totuși oamenii voiau să o asculte sau să o citească la infinit.
Și cu cât o ascultau și o citeau mai mult, cu atât între paginile ei îngălbenite de vreme apăreau pagini noi...

Unele mai frumoase ca altele.
Tinere și proaspete ca niște copii... parcă știind ce dorință de a-și regăsi începuturile ține în nesfârșire această poveste.