Tot ce a însemnat pentru mine cândva iluzie s-a dovedit a fi suma dezamăgirilor suportabile afectului, refuzate rațiunii. Aritmetica existenței mele mă expune permanent acelei inegalități dintre ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine și ceea ce am de oferit. Amândoi atingem infinitul, doar că la mine persistă minusul. Introspecția mă ferește de umilință, dar în cazul Lui, orice greșeală ar fi făcut prin creație totul se acumulează, tristeți, rațiuni, suflete. Orice acumulare a Lui îmi amintește cât de bine îmi este în singurătate.
*
Orice gest de înăbușire a iubirii este un reflex al disprețului dinaintea vieții. Teama de a fi refuzați sau cea adiacenta pierderii ulterioare a dăruirii devine atât de insuportabilă încât devine de-a dreptul încântător sa te minți că nimic nu-ți este de trebuință. Este mult mai simplu sa-ți jignești existența abandonându-te în ardoarea credinței în El. Nu-ți mai rămâne decât abandonul dinaintea rugilor și indiferența față de păcat!
*
Contemplația în propriile tăceri o regăsesc în fiecare refugiat din curtea vreunei mănăstiri. Atâta platitudine zace în tăcerile lui încât îmi vine să chinui cuvântul până la deformarea expresiei. Tăcerile nu ucid cuvântul, ele ucid rațiunea și nevoia ei habotnică de a dialoga cu afectul. Prefer ospiciul unde pot urla fără să fiu băgat în seamă în detrimentul muțeniei genunchilor tociți. Nu mai este nici un secret că orice existență aș alege, aceeași finalitate m-ar ajunge.
*
Nopțile mă ascund acestei lumi. Târziu am aflat că mă ascund și mie. Mult prea târziu, astfel încât soarele mi-a uitat umbra.
*
Atâta complexitate zace în paradoxurile vieții, încât rațiunea mea a ajuns să se prezinte în zdrențe dinaintea acestei lumi. Caritatea semenilor numai salvează demult suflete; dimpotrivă, petecește umilința, în calitatea ei de rămășița a rațiunii.

Cluj Napoca
august, 2009