Micule prinț,

În momentele de aridă singurătate doar ție pot să-ți scriu cu adevărat.

Pentru că ai priceput albul de până acum al desenelor mele și m-ai învățat să îmblânzesc cuvintele ce se cred importante.

Acum le așez într-o altă ordine, ca să pară, firește, o nouă scrisoare.
Dar totul este neschimbat - asemeni clopoțeilor din râsul tău, ce nu-și modifică numărul, ci doar se ating diferit, bucurându-mi inima cu sunete zglobii și neașteptate mirări...

Cât de ușor, mă gândesc, trebuie să le fi părut tu acelor păsări pribege de care te-ai agățat cu inima frântă!
Sub privirea unui trandafir... mândru și însingurat între cei patru spini ai săi.

Acum îmi vine, la rândul meu, să plec pentru totdeauna.
Lăsând planeta în urmă...

Din fericire, șansa noastră, a oamenilor mari, este că păsărilor de hârtie nu le convine, în astfel de momente, să ne ducă nicăieri.

Iată de ce, din tot ceea ce sunt, doar puținul care mă reprezintă va ajunge, și de această dată,... la tine.