O durere va străbate întotdeauna povestea Micului prinț.
O durere și o nostalgie pe care oamenii mari rareori și le mărturisesc unii altora...

Dar copiii au mereu curajul adevărului.

În lacrima lor se vede bine cât de rotund este pământul de pe care ființele dragi pleacă, rând pe rând, la orele celor mai frumoase apusuri de soare, pe alte planete.

Prea repede, pentru a fi ajunse din urmă.
Dar destul de încet pentru a rămâne, pentru totdeauna, în amintire.

S-ar fi născut oare aceste rânduri, dacă Antoine, marele prieten al Micului prinț, în timp ce se prefăcea că-și repară avionul, nu ar îngropat în deșert mica, invizibila sămânță a veșniciei?

Ar fi dat oare atâtea ramuri povestea, dacă nu ar fi existat sângele rănilor care să hrănească rădăcinile acestui bătrân copac?
Ori seva Iubirii, urcând înăuntrul lui, către milioanele de frunze foșnind în bătaia vântului?



Vântul vremii, care spulberă cuvintele precum nisipul, lăsând în sufletele atinse de faptele dragostei glasul unui copil...