[sau cronica unui timp mitic]

prietenul meu, Scama, mi-a demonstrat ieri ca nu exista dacat vise, intre oameni, dincolo de ei...
de ce sa nu poti invata ce este demnitatea de la un visator?
ce argumente aduc eu in plus? ma simt ca atunci cand citesc cartea altuia si in acelasi timp scriu cartea mea, exercitiu de imposibila negare: esti constient ca poti strecura oricand de la altul la tine, de la tine la altul...dar noi, copiii, ne inventam jucarii doar pentru a ascunde in spatele lor cosmarul de maine, razboiul cu ranile lui deschise, pacea cu albul ei imaculat, de aripi ce-si ascund fracturi si entorse...sunt ale nostre,toate, dar oare cati dintre noi ni le asumam? cati reusesc sa viseze ca exercitiu al perfectiunii si cati ca trepte ale decaderii?
asta te face oarecum sa te apropii de oameni simplii, cu probleme marunte in universul lor marunt, de nefericirea lor care devine pentru tine scut...