E atât de cald… Și nici măcar nu e încă miezul zilei. Simt cum se topește timpul și din ceasul de la mâna stângă se scurge leneș pe asfalt. Dacă s-ar opri în loc… Sau și mai bine, dacă s-ar întoarce din drumul lui.
Stau și urmăresc două gâze care-și fac de lucru printre pantofii mei. Ce le pasă lor? Știu exact ce și când trebuie să facă. Nu au nici un fel de regrete. Timpul nu le sperie deloc. Mă întreb dacă simt în vreun fel căldura asta care a amorțit întregul oraș.
Fac câțiva pași pe trotuar și mă așez la umbra teiului din fața casei. E la fel de cald ca și la soare, așa că gestul nu are cine știe ce importanță practică. Privesc în gol și mă intreb, a nu știu câta oară în ultimele săptămâni, cum naiba am ajuns în situația asta?
Adevărul e că peste câteva zile mă însor și nu văd nimic pe lumea asta care ar putea să rescrie această pagină a vieții mele. Nici măcar nu știu pe cine să dau vina. De fapt, până la urmă, nu e decât vina mea. Nu pot să spun că nu mi-e dragă. Chiar ne întelegem bine și ne simțim bine împreună. Dar nu o iubesc. Mă tot amăgesc de la început, că între noi e o iubire echilibrată, că avem atâtea lucruri în comun, chiar și pe plan profesional. Un om trecut prin viață, mi-ar spune, probabil, că multe dintre aceste așa zise „potriviri”, se pot transforma în rutină și în motive de plictiseală. Deja îmi imaginez o conversație de genul: „Ce mai e pe la servici, scumpa mea?”, „Bine, iubire. Mâine am de prezentat un referat și poimâine trebuie să particip la o conferință. La tine cum e?”, „Și la mine e Ok. Eu am mâine o conferință și poimâine un referat.”

Cineva mi-a zis la un moment dat că vede neliniștea din sufletul meu. Un zbucium de care nici măcar eu nu eram conștient la vremea respectivă. M-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să o cer de soție. Mi-a zis că dacă o fac fără să o iubesc cu adevărat o să fim amândoi nefericiți toată viața. Nu am recunoscut nimic. Mi-am susținut din toate puterile „iubirea mea echilibrată”. Dacă stau bine și mă gândesc, același lucru l-aș face și acum. Parte, pentru că nu aș avea curajul să recunosc că am luat o decizie nu tocmai potrivită, parte, pentru că decizia aceasta, așa nepotrivită cum e ea, îmi oferă o deplină stabilitate – am terminat cu căutările și cu veșnica întrebare: când o să am și eu familia mea? – și parte, pentru că sunt prea slab ca să dau înapoi și să lupt cu toți cei care s-ar porni împotriva mea în această situație. Cred că nici măcar cei mai apropiați ai mei nu ar fi alături de mine într-o astfel de decizie. Cum adică să mă răzgândesc cu o zi înainte de nuntă? De fapt, cred că nimeni pe lumea asta nu mi-ar ține partea. A... Poate că ar fi totuși cineva. Hm...

Ce straniu că mă gândesc la ea... Nu la ea, viitoarea mea soție. La ceealaltă ea... Da, ea în mod sigur ar fi lângă mine. Mi-a fost alături cu tot sufletul ei de fiecare dată când i-am cerut ajutorul. Chiar și în situațiile în care ar fi trebuit să fie alături de mine nu ea ci soția mea. Pot să-i spun așa, că doar în curând e nunta. Întotdeauna am crezut că în fiecare dintre noi e o doză de egoism care nu dispare niciodată. Nici măcar atunci când iubim. Unii ar spune că nu există iubire necondiționată. Poate că așa gândesc și eu. Nu mai sunt sigur. Așa credeam și despre ea. Își petrece timpul cu mine pentru că se simte bine. Îi face bine să fie în preajma mea. De fapt, a recunoscut chiar ea acest lucru. Și recunosc că nici mie nu-mi displace să fiu alături de ea. Am observat, oricât de mult aș fi dorit să nu fie adevărat, că ne completăm reciproc. Mă deranjează puțin acest lucru, așa cum mă deranjează și faptul că, din cauza ei, nici măcar nu mai sunt așa de sigur pe „infailibila” mea teorie despre „inexistența iubirii necondiționate”. Am observat că de fiecare dată când o „alungam” de lângă mine, speriat de faptul că aș putea să mă atașez de ea, pleca și mă lăsa în pace până când reveneam la sentimente mai bune. Mă lăsa în pace chiar dacă era nefericită că nu poate să mă vadă. Oare nu asta este esența unei iubiri adevărate. Să vrei să-l faci pe celălalt fericit, chiar cu prețul nefericirii tale.

Știu că ea mă iubește... Așa cum nu o să mă iubească nimeni niciodată, nici măcar soția mea. Așa cum eu nu o să iubesc niciodată... Știu că lumea întreagă „strigă” la noi și ne arată peste tot semne cum că am fi făcuți unul pentru altul... Dar cum pot eu să mai cred „lumea”? „Lumea” e fățarnică. În „lumea” asta stau și prietenii mei, cei care îmi spun cât de bine mă potrivesc cu viitoarea mea soție și ce bine ne stă împreună. Deunăzi am auzit zvonuri cum că unii dintre ei ar gândi altfel: că viitoarea mea soție nu ar fi potrivită pentru mine, că e o bleagă, că face tot ce vreau eu și că, până la urmă, nu o să mă înțeleg cu ea. Sunt aceeași prieteni care m-au împins nu demult de la spate să răman cu ea, că am nu știu ce datorie morală în fața ei... Și i-am crezut... Și i-am ascultat... Și doar când a fost prea târziu mi-am dat seama că aveam cu adevărat o datorie... O datorie față de mine, față de sufletul meu, față de copii mei nenăscuți, față de Dumnezeu..., în nici un caz față de „viitoarea mea soție încă necerută”.

Și cand mă gândesc cum ne-am întâlnit și ce frumos a început totul. A fost o vară „aromată”. Aproape că puteai să-i simți mirosul. Un miros de vacanță în cel mai frumos loc de pe pământ. Un loc însorit, cu mare și nisip alb, fin și moale, aproape pufos, un loc cu seri calde, un loc în care nu te plictiseai niciodată urmărind concurența – aproape fără rost, dat fiind faptul că se completau reciproc atât de bine – dintre miliardele de lumini ale cerului și luminițele abia licărind în zare, ale vapoarelor ce-și croiau drum prin ape, cu pântecele pline de mirodenii și fructe exotice. A fost o întâlnire ca într-un film clasic, într-o locație de film și cu gesturi și întâmplări de film. Toate facute să ne vrăjească și să ne facă să credem din tot sufletul că așa trebuia să se întâmple și că întâlnirea noastră era programată de la începutul lumii. Vai mie suflet neghiob și slab... De fapt nu a fost decât o capcană... Și am căzut... adică m-am aruncat cu capul înainte în ea. Sau poate a fost un test...? Ca atunci când, pentru a găsi fericirea și viața veșnică, dintr-un maldăr de pocale, de cele mai diverse forme și din cele mai diverse materiale, un cavaler a trebuit să aleagă Sfântul Graal. Și, orbit de idei preconcepute despre hainele pe care ar trebui să le îmbrace gloria și mărirea, a ales, dintre toate cupele, pe cea mai frumoasă, făcută din aurul cel mai fin și încrustată cu nestemate nemaivăzute. De fapt fericirea, esența vieții, pacea și liniștea sufletului, împăcarea deplină, se ascundeau sub straile modeste ale unui păhărel umil de lut. Un pahar de lut încărcat cu mai multă lumină, forță și iubire, decât toate celelalte cupe la un loc. Așa am facut și eu... M-am lasat orbit de ideile mele, de dorințele mele ascunse, de natura mea umană, neschimbată de pe vremea ambițiosului cavaler și, alegând aurul și nestematele, am lăsat deoparte iubirea adevărată și liniștea din sufletul meu, adică, până la urmă, fericirea. Poate că mulți gândesc că vorbesc de lucruri care nu există cu adevarat sau care nu durează. Din fericire... sau din păcate... eu le am văzut. Și nu o să mai pot fi niciodată la fel ca înainte.

Ei, dar ce-i cu gândurile astea? Trebuie să-mi revin. Trebuie să mă gândesc că, până la urmă, e decizia mea. Trebuie să mă gândesc că sunt un om de caracter și că nu pot da acum înapoi. Și ce dacă nu o să fie așa cum mi-am imaginat întotdeauna. Până la urmă, câți se căsătoresc iubindu-se cu adevărat? Cred că foarte puțini. Uită-te numai câți încearcă a doua sau chiar a treia oară. Și apoi trebuie să am în vedere și avantajele acestei „afaceri”. Nu are rost să le mai „inventariez” încă odată. Am făcut-o de atâtea ori în ultimul timp. Sunt lucruri care o să-mi fie de un real folos pe plan profesional și chiar material. O să mă ajute să-mi ating scopurile. E ceva, nu-i așa? Până la urmă, nu poți să le ai pe toate.

O să fie frumos la început. O să călătorim, o să vedem lumea, o să facem lucruri noi. Apoi, toate astea se vor termina. Timpul va trece pe lângă noi și va purta cu el de toate: părinți, prieteni, lucruri, evenimente, chiar și pe proprii noștrii copii. Și după toate, vom rămâne numai noi doi. Eu și o persoană pe care nu am iubit o cu adevărat niciodată, o persoană pe care nici măcar nu am considerat-o suficient de apropiată ca să-i spun totul despre mine. Acum îmi aduc aminte că sunt lucruri pe care nu i le-am spus despre mine, pentru că nu sunt sigur că le-ar înțelege. Of, Doamne, dacă aș avea numai un grăunte de înțelepciune, numai un bob de curaj... Așa, o să stau și o să aștept să vină iarna vieții mele. Atunci o să privesc în urmă și o să-mi dau seama dacă a meritat să dau la schimb iubirea pe lucruri lumești. Când între mine și lumea de dincolo va mai sta doar o zi subțire, atunci o să văd ce am greșit în viața asta. Până atunci... cine sunt eu să mă comport altfel decât majoritatea? Cum pot eu să fiu altfel, când regula majorității e cea care ne conduce?

Aa... Și mereu alaturi de noi doi, va mai rămîne ceva... O întrebare: Oare nu cumva ceealaltă femeie era pentru mine? Dar nu-i nimic... Va trece viața asta și mă voi naște încă odată. Probabil ca o voi întâlni din nou. Sper că atunci voi face ceea ce trebuie. Sper că atunci va fi ultima dată când mă voi întoarce în lumea aceasta, ca să repar greșeli și să iau decizii potrivite.

Am pierdut un tren în viața asta și știu ca o să regret până la sfârșit.