Ochiul lui, ca un instrument de înaltă clasă
avea proprietatea de a extrage esenţa oricărei scriituri.
Prin aducerea cuvântului la presiuni şi temperaturi
imposibil de replicat
argumentele se deplasau de bună voie
către regiunea spectrală de la capătul tunelului.
Mărşăluiau perechi, perechi în lungul
autostrăzii de sticlă veneţiană
către ţinuturile de la hotarul
diagramei de fază –
deoparte, aburii gândurilor de primăvară
de partea cealaltă, marile teorii lichefiate –
Apoi, se balansau pentru o clipă
pe vârful sabiei şi
săreau ţinându-se de mână
de la ultima platformă literară
în regiunea non-duală a gândului,
ca fluid supercritic.