Am venit și eu, dar de ce? Prin oraș mărșăluiesc oameni galbeni, care strigă din toți rărunchii sloganuri aiuritoare.
Mă lipesc de ziduri, doar doar scap de atingerea zeloșilor. Anticipând orice mișcare, tonetele încărcate ochi cu bijuterii la mâna a doua se transformă în bariere. Mă doare capul.
Undeva, pierdut, îmi zâmbești ironic. Da, sunt o pălărie roșie rătăcitoare sau o specie de împrumut. Doar grupa mea de sânge n-a apărut de la început, ci în cursul evoluției prin miliarde și miliarde de încrucișări benigne sau maligne. "Barbar cânta femeia aceea"...și chiar că nu-i lipsea nimic. Poate era fericită, cu durerea învelindu-i corpul.
Tramvaiul mirific a încolțit la colțul străzii. Vrei să vii? Chiar sunt pe cale de a-mi tăia venele, dar gesturile inutile nu mai sunt la modă. Poate ar trebui să încerc un passo doble în costum de arlechin. Evident, fără lacrima aferentă. E total deplasată.