Incep sa scriu pe tabla...o poveste.Vorbesc tare cu viata-mi.Toti trec pe langa mine si incearca sa stearga literele.Ar trebui scos din vanzare buretele indiferentei...strica tot .Macar daca nu ar fi gratuit...dar asa, toti dau navala.Incep sa-mi iubesc globul din sticla singuratica.Candva l-am ciobit,punandu-mi increderea in multe podele prietenoase...L-am trantit...dar s-a lovit si totusi nu s-a spart...Era prea dura ipocrizia.Poate doar imperfectiunea ramasa sa-mi aminteasca de o fericire efemera.Cu timpul m-am multumit cu ce ramasese.
Citesti si nu-ntelegi nimic.Ma-ntreb:ar trebui?Daca toata viata e un haos pe care multi se prefac ca-l inteleg,atunci mai exista vreo sansa?
Si daca mi-as transforma sansa unica-viata- in nimic si sa ma arunc asemenea lui Icar in zbor…Ar insemna sa-mi uit limitele si sa iubesc intr-atat moartea incat precautia sa mi se para mediocre.N-am ajuns inca la performanta asta.Si daca cineva ar lua in serios ceea ce zic, ar rade de mine…cum sa ma plimb de mana cu nebunia?Dar daca ti-as spune ca in fiinta mozaica a fiecaruia exista macar un centimetru patrat de ciudatenie m-ai crede?
Eu cred ca apropierea de eternitate mi se cuvine.Daca aici nu descopar ceea ce caut si nu-mi gasesc satisfactia decat in lucruri temporare…macar acolo sa fie altfel. Numai ca siguranta mea ca voi ajunge unde vreau e calcata in picioare.Si de fiecare data cand incerc s-o ridic si s-o scutur de praful inecacios este trasa inapoi de o forta mai mare decat mine.Sa ma lupt?N-am vointa necesara. Deja te-am plictisit….si eu m-am plictisit scriind ce simt.