poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6175 .



Ary Murnu, Mărturia unei epoci, desene
multimedia [ ]
Lansare de carte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nia ]

2013-02-18  |     | 













Vineri, 15 februarie 2013, a avut loc lansarea cărții „Ary Murnu, Mărturia unei epoci, desene”, eveniment organizat de Societatea Aromână din București, în parteneriat cu Biblioteca Națională a României, în spațiul expozițional Palimpsest, sala Atrium.

Coperta: Ianula Gheorghe
Desen coperta 1: Ary Murnu (desenat de Ioan Lucian Murnu)
Tehnoredactare: Ianula Gheorghe
Editura Societății Culturale Aromâne, București, 2013, Colecția Artiști aromâni
Prefață I. - Marius Marian Șolea
Prefață II. - Doina Mândru
ISBN 978-606-93092-8-5
Copyright © Editura Societății Culturale Aromâne




Cuvânt înainte

Aceste desene ale lui Ary Murnu, tipărite abia acum, sunt o firavă restituire, o
conjuncturală încercare de a transcede vina de a nu se fi făcut nimic până acum pentru
memoria artistului, pentru cunoașterea acestui talent mai mult decât remarcabil. Vina aparține
atât românilor cât și aromânilor. Dacă despre primii este deja evident că indolența se
manifestă în primul rând față de ei înșiși, că domenii întregi din viața lor socială sunt părăsite
și lăsate pradă celor mai mărunți indivizi, despre aromâni nu putem primi cu seninătate, ca pe
un fapt banal, realitatea că respectivele forme de iresponsabilitate fac parte dintr-un proces
degenerativ iminent. Lumea lor pierdută, până nu demult perfect identitară, este cu mult mai
aproape în timp decât lumea care a fost a românilor, dacă aceștia din urmă or fi și avut
vreodată o lume a lor, așa cum sunt sau vor fi fost ei, înainte sau după ce-și vor fi spus
români. Aromânii n-ar fi trebuit să aibă timp pentru o degenerare care să-i exonereze de vina
de a nu se mai purta pe sine pe străzile prezentului.
Pentru aromâni, oricare tip de indulgență pentru vina de a-și lăsa înaintașii să
putrezească în pământ străin este iresponsabil. De aproximativ zece ani, armânii, în
majoritatea lor, vor să fie considerați diferiți la modul oficial, își caută statutul. Dincolo, însă,
de piedicile și, totodată, de superficialele dezbateri politice, în care deseori se uită individul,
omul, nu am descoperit ce face valoric această comunitate pentru a fi, cu adevărat, diferită.
Este o eroare să consideri că trecutul este suficient pentru atare deosebiri. Iar ceilalți abia
așteaptă acest punct de vedere pentru a-ți oferi obiectul solicitării... În acest mod, de luptă în
abstract și fără forță, fără impunerea unei realități care să prejudicieze pe cel de care depinzi,
cel mai adesea cu argumente luate din capul tău, statutul politic al unei comunități nu este
nici pe departe o salvare, ci doar un început de minciună, reprezentând doar o compensare
formală a lipsei de fond a unei identități. photo 640-6_zpsc7c574f5.jpg
Este cel puțin descurajantă realitatea că aromânii nu se mai deosebesc astăzi de
nimeni și strict înfiorătoare viteza cu care se aruncă, sinucigaș, în felul de a fi al altora, de
care se consideră a fi la modul absolut străini. Am întâlnit deseori această aiureală la fel de
ridicolă precum sunt unele argumente din tabăra fraternă. Ar mai fi de menționat și altceva,
pentru o intervenție corectă aseptic: aromânii nu mai diferă cu nimic de cei pentru care, de
altfel, pe fond, au numai dispreț, șansa unui echilibru existând doar pentru excepții. Dincolo
de situația de un amuzament ușor, această reacție este și o ieșire psihologică la îndemână
dintr-un complex care persistă față de străin, de xen. Indulgent și împăciuitor pentru cel care
constată vreo aversiune în cuvintele de față, pot găsi importante dacă nu decisive argumente
de ordin istoric, formatoare în timp de structuri și comportamente. Prefer însă evidențiarea
altui fapt: aromânii, ei între ei, tot un fel de „xeni” se consideră, în funcție de zona de origine,
apoi de zona în care au venit, de zona în care au emigrat mai apoi, de distanța față de centru
în orașele în care stau și așa mai departe.
Însă, e adevărat, în sinea lor, aromânii știu cine au fost, dar nu mai au curajul să
continue să fie la fel, ori poate nici timp nu mai au, astăzi sunt ocupați cu toate apucăturile
față de care, nu foarte demult, erau imuni. Nu este o maturizare a timpului, este, simplu,
începutul dispariției lor. Aromânii și-au pierdut natura, din acest motiv vor pieri și formal, cu
sau fără statut dobândit. Nu este locul aici decât pentru considerații generale, care, oricum,
prin condiția lor, sunt cu mult mai blânde comparativ cu adevărurile de natură punctuală.
Principala responsabilitate a armânilor ar trebui să fie grija și efortul de a nu dispărea sub
mulțimea etichetelor, puse straturi-straturi peste ei, aceasta este o tendință actuală generală,
aproape pentru orice. Iar atunci când identitatea lipsește, etichetele te sufocă. Vor cădea întrun
final, ca o coajă uscată, însă atunci va fi prea târziu, ele deja se vor fi hrănit din
organismul pe care l-au parazitat până la dispariția acestuia. Un organism poate fi și un popor
vechi, plin de maiestate, care a participat la toate istoriile dimprejur, poate fi și o comunitate
bizară, mereu tranzacționată de proprii lideri și de străinele neamuri, poate fi și un grup etnic,
a cărui stingere este un lucru natural în timp, poate fi și un trecut și, în cele din urmă, un
simbol. Însă, chiar și simbolul, în condiția lui, poate să conțină o masă critică, suficientă
pentru înălțare, dacă a adunat până atunci, așa cum îi este și numele, în curăție, cele necesare
Vieții și rostului ei. Numai așa aromânii vor trece spre viață chiar și de sub etichetele mele,
care, sper eu, comunică spre interior informația despre conținut și nu spre în afară, precum
cele despre care am făcut vorbire mai sus.
Cu acest volum, Editura Societății Culturale Aromâne începe, cu nejustificată
întârziere, seria de editări ale operelor familiei Murnu, pe care numai Dumnezeu ori, dacă n-o
fi cu păcat, o genetică tainică în rostul ei și spectaculoasă în plan social o putea lăsa în istorie.
Ne vom strădui ca măcar din punct de vedere cultural să asigurăm acel statut pe care
majoritatea aromânilor îl cere de ceva timp de la ceilalți, de la străini, dintr-o incapacitate de
a și-l putea furniza din sine...
Pe de altă parte, care este binele acestui război fratricid dintre aromâni? În plan
numeric și în cel al reprezentativității din logica de organizare actuală, au învins decisiv
makedon-armânjii. În planul imaginii și al credibilității, au învins, tot decisiv, macedoromânii.
Sunt două victorii indubitabile care au ca efect o unică și mare înfrângere. Cine
câștigă dacă acest neam va dispărea sub numele de macedo-român sau de makedon-armân?
Va câștiga cine a deschis această ridicolă perspectivă, cine a alimentat-o, cei care au
participat, cei care au găzduit-o viclean? Supraviețuirea va fi doar una individuală, strict
biologică, prin descendenți dezrădăcinați. Aceștia nu vor mai fi nici urmașii unora, nici
urmașii altora, va fi rămas undeva, fără ca ei să o știe, doar iresponsabila îndârjire de a te bate
cu muștele. În douăzeci de ani, probabil din acest motiv nu a fost timp să fie editate operele
inedite ale adevăraților reprezentanți, nu a fost timp de fapte și de înțelesuri, ci numai de
ședințe.
Marius Marian Șolea,
12 februarie 2013




Prefață

Puțină lume își mai amintește astăzi de Ary Murnu, desenatorul care ilustra, începând
din 1904, alături de Francisc Șirato, coperta și paginile revistei de politică și umor Furnica,
săptămânal cu o largă prezență în casele bucureștenilor, de la acelea ale micilor negustori și
funcționari până la palatul regal. Revista cu copertă roșie era un fel de Cațavencu de astăzi,
mai explicită și chiar cu mai mult umor, cu mai puțin jargon și cu ilustrație exclusiv desenată.
Era condusă de George Ranetti și de N. D. Țăranu, doi jurnaliști de orientare democrată care
au reacționat lucid și dur la 1907 și nu s-au lăsat, nici mai târziu, păcăliți de poveștile
partidelor și nici de măștile mai marilor zilei. Desigur, și pe atunci erau metode de a închide
gura presei democrate, chiar Murnu povestește cum șeful siguranței a venit la el, în 1907, nu
ca să-l aresteze, cum se aștepta, ci să-i comunice zâmbind că ministrul Haret a cumpărat 1000
de exemplare din revista incendiară (cam tot tirajul pentru micii difuzori). Revista ajunsese,
totuși, la abonați, între care și la Palat, care figura cu trei abonamente.
Ary Murnu era așadar, încă din primul deceniu al secolului al XX-lea, un nume
binecunoscut largului public, fiind o prezență aproape exclusivă și în acida Reformă, alt
hebdomadar politic la fel de critic la care colabora în 1907, dar și în Viața Românească, din
1904, ori în Vatra, unde lucra pe la 1908 cu George Coșbuc, ori ilustrând bogat Abecedarele
lui Coșbuc, sau pe cel al lui Dulfu. De unde apăruse însă acest tânăr fermecător fără a fi
ușuratec, chiar melancolic, însingurat, înalt, bine legat, cu un zâmbet ușor superior sub
mustața neagră și cu privirea ageră, cântăritoare? Vorbea cu ușurință armânește, nemțește,
ungurește și franțuzește, la Liceul Sfântul Sava învățase și obligatoria greacă veche, pe care o
preda chiar fratele său, mai mare cu aproape 20 de ani, citea reviste englezești și își amuza
prietenii și familia cu sute de glume și calambururi. Arystomene Gheorghiadis se născuse la
28 iunie 1881 în Grecia, la Xanti, din părinți macedoneni. Mama – Ecaterina Soja – era pe
jumătate franțuzoaică, iar tatăl, Ioan Murnu (1848 - 1922), fusese preot și profesor de greacă
la Veria, transferat apoi la liceul din Xanti, înființat de Spiru Haret pentru numeroșii aromâni
din zonă. Tatăl era un poliglot și cărturar pasionat. Vorbea românește, franțuzește, grecește,
nemțește, bulgărește, ba chiar conversa latinește cu preotul catolic de la Budapesta.
Ioan mai avea doi băieți, pe George Murnu, care studiase filologia greacă și latină la
München, apoi bizantinologia, tot acolo, și pe Demeter, cu studii de litere și drept, lucrând apoi
la Atena, în diplomație, precum și două fete, pe Tasha și Marusha, aceasta din urmă măritată cu
un maghiar la Budapesta, unde familia părintelui Ioan Murnu se stabilise din 1887.
În casa ei avea să cunoască tânărul Ary pe Arpad Basch, renumit grafician și pictor
maghiar pe lângă care avea să înceapă primele studii de desen și pictură în plain air. În câteva
notițe autobiografice, consemnate în ajunul vârstei de 80 de ani, Ary menționează înclinația
sa timpurie către pictură și vizitele zilnice la Pinacoteca din Budapesta, unde admira pe
Rembrandt și pe Rubens, dar și peisajele lui Segantini, gravurile lui Goya, în vreme ce la
modă era pictura seccession a lui Mucha.
Ary a fost mai întâi un autodidact, apoi un bun observator al celor din jur, oameni,
peisaje, copaci foarte ades. Colindă cu Basch împrejurimile Budapestei, desenând și pictând,
dar învață de la acesta, mare portretist, și să realizeze foarte reușite portrete. Modelele sunt
mereu la îndemână: mama, surorile, apoi Clara, viitoarea soție, întâlnită la München, cei doi
locuind la aceeași gazdă pe când ea își desăvârșea educația la pension, iar Ary studia la
Academia liberă a lui Anton Ažbe și Simon Hollosy. La Budapesta, tocmai desenase pe
Isadora Duncan, aflată în turneu, iar desenul, foarte apreciat de divă, care l-a și păstrat, a
apărut în mai 1898 într-o revistă de belletristică maghiară. La München a studiat intens, la
Ažbe, desenul academic. Maestrul era vestit pentru exigență dar și pentru rezultatele pe care
le obțineau cursanții în portretistica în care excela și el. Dintre artiștii români ai vremii,
Murnu a fost coleg la Ažbe cu Nicolae Vermont, Francisc Șirato și Iosif (Ițic) Iser, apoi la
Kunstakademie, un an mai târziu, la Karl Marr, cu Ștefan Popescu. Desigur că studiază mult
în muzee, unde picta și tânăra Sonia Nădejde, apoi bate galeriile, dar desenează mult în
natură, este mereu atent la saloane și expoziții. După un an, intra la Akademia de stat direct în
cursul superior, la compoziție, căci pentru desen și portret își dovedise, cu trei lucrări pictate
în grabă, știința și realele calități.
Spiritul său iscoditor, chiar enciclopedist, moștenit de la tată (autor al unui dicționar
francez – aromân), îl poartă ades în librăriile germane, de unde își cumpără, când și-o permite,
albume și reviste de artă. Așa se face că la Iași, în 1902 - 1903, și anul următor, la București, la
Bellearte, revenea tot la maeștrii germani sau francezi ai momentului, nemaigăsind nimic
interesant la Bardassare ori Stăncescu. În 1909, revine pentru scurt timp, împreună cu
George, aflat la examene, la München, dar, fără bursă de stat, nu poate rămâne. Pe drumul de
întoarcere, se oprește la Viena și în Budapesta, la părinți, vizitând muzee și galerii. Peste tot
în Europa curentul Seccession era puternic prezent în arhitectură, pictură, desen ornamental.
Murnu îl observă, notează, chiar face câteva copii, cumpără albume de desen ornamental, cu
gândul, desigur, să le folosească la ilustrația de carte pentru care începuse a primi comenzi de
la editurile Adevărul și Socec. De atunci înainte va călători doar pe meleaguri românești,
biblioteca rămânându-i – în nostalgia hoinăritului – cel mai fidel compagnion. Iar biblioteca
artistului se dovedește a fi chiar bogată în tentații. Numeroase ghiduri turistice și culturale,
ample monografii pe regiuni, care sunt și studii istorice, sociologice și de biologie –
franțuzești și germane – detaliind ținuturile montane ale Franței, de la sud la nord, ori ale
Austriei și Italiei, ba chiar Munții Himalaya, sunt parcurse atent – cu creionul – de neobositul
cititor și iubitor al înălțimilor agreste. Rude și prieteni, schiori pasionați, sau, pur și simplu,
cumnata sa, Beatrice, le dăruiesc desenatorului legat de masa redacțiilor. În 1909, Ary s-a
logodit cu Claudia Costăchescu, originară din Huși, provenind dintr-o familie de medici și
institutori, cu bunic neamț și mamă franțuzoaică. În 1910, se naște deja fiul lor, Ion Lucian.
Locuiește mereu în centru, aproape de redacțiile la care trimitea desene zilnic: pe strada
Mercur, în aceelși imobil cu Ranetti, pe Câmpineanu, la nr. 46, apoi pentru un an la Hotel de
France, camera 179, (clădirea de lângă Lafayette, demolată după 1977), pe Calea Victoriei la
nr. 208, pentru scurt timp pe Aleea Louis Blanc, în casa abia ridicată de părintele Ioan
Murnu pentru sine și pentru doi dintre băieți, apoi se retrage pe Kisseleff, lângă Gara
Mogoșoaia, – adică pe la Fântâna Miorița de azi –, și chiar la Dârste, lângă Brașov, în 1919,
iar din 1920 se mută pe Aleea Băicoianu, la nr. 3, adresă unde va rămâne până în 1937. photo 6400_zpsb296bd60.jpg
Claudia Murnu, al cărei frate era un reputat chimist, profesor universitar și ministru al
Instrucțiunii și cultelor, a cărei soră, Beatrice, era măritată cu George Murnu, iar alta,
Alexandrina, cu Constantin Nica, prefect de Huși și apoi de Iași, a fost o soție și o mamă
exemplară. Inteligentă și cultivată, harnică și modestă, Claudia înțelege de timpuriu că
inexorabilei stingeri a omului în vreme i se opun doar arta – pentru care ea avea un adevărat
cult – și cuvântul scris. De aceea va ține un jurnal, de fapt încearcă mai întâi o cronică a
propriei familii, consemnând anii de viață, începând de la străbunici, apoi transcrie scrisori
adresate bunicii și mamei – institutoare la pension – (scrisori pe care, de altfel, le păstra încă),
își notează peregrinările europene și, odată măritată, însemnează zilnic sau săptămânal, până
în luna morții, evenimentele mărunte, nu doar ale familiei, ci ale istoriei, căci trece prin două
războaie, trăiește Marea Unire, vede de două ori revoluția… Cunoaște oameni. Acestei
cronici de familie (intim, autoarea nu pare a-și închipui o publicare a ei, cândva, ci, eventual,
doar o consultare de către urmași) îi datorăm știri despre tablourile vândute de Ary Murnu,
sau numeroase amănunte din viața Tinerimii Artistice, ca și din tinerețea lui Ionel Murnu,
căruia îi consacră o discretă dar constantă adorație. Viața acestei femei cu lecturi bogate, cu
preocupări artistice feminine – broderia fină și florile – s-a centrat proteguitor pe mica
familie, întru slujirea conștientă a artei. Poate că tocmai exemplul mamei l-a urmat și Ion
Lucian atunci când, la 26 de ani, își începea notațiile în jurnalul său de idei. Dar miza era
complet diferită.
Ary Murnu câștigă cele necesare vieții de zi cu zi desenând pentru reviste, mai întâi
pentru Furnica, la care a colaborat 25 de ani, dar și pentru altele, precum Reforma lui
Constantinescu - Florini, revistă politică ilustrată în anii 1907 - 1908, aproape integral, de
Murnu, publică apoi desene în Belgia orientului, Dimineața, Adevărul, Acțiunea. Practică
două tipuri de stilizare: pe copertă, stilul este caricatural, un desen predominant sintetic, cu
figuri mari, linii simple, puține detalii, desenul percutant, șarjat, lesne lizibil. El ilustrează
convingător, cu vervă, legenda uneori destul de extinsă. În cuprinsul revistei apar și multe
alte desene, portrete ale oamenilor politici comentați sau ilustrări ale unor snoave ori
comentarii picante pe marginea evenimentelor, etern aceleași: guvernul, bugetul, remanierea,
afaceri veroase, nepotisme, amantlâcuri, coterii… Aici, cum consemnează târziu pictorul, nu
prea avea mare libertate: redactorul îi trimitea textul dar și detaliile, o mulțime, de
reprezentat. Ce-i mai rămânea graficianului? Să deseneze corect și alert, pe cât putea, să nu
plictisească. Personajele publice aveau portrete tip, mereu aceleași, caricaturizând trăsături
specifice larg recunoscute. Însă mulțimea detaliilor rămânea uneori lest pentru economia
desenului, dar firească în scenografia realistă. Era, în fond, și aceasta o rezolvare a nevoii
acute de imagine – prin desenul alb-negru – conformă mai ales cu grafica germană din ziarele
contemporane. Față de Iser sau de Șirato, care și-au continuat la Paris studiile și au revenit în
țară cuceriți de suflul unei noi expresivități, Murnu nu căuta stilul anume, nu s-a raliat
modernismului de inspirație cubistă sau avangardistă, ci a exprimat realist și cu nerv
conținutul dat. Ancorat în viziunea clasică, Ary Murnu pare că a optat, din început și nu din
comoditate, ci prin cultură, temperament și aspirații pentru condiția de mic maestru în care și
posteritatea începe de acum să-l recunoască.
Murnu fusese admis în Societatea Tinerimea Artistică încă din 1906, expunea la
saloanele ei, obținând un premiu la Salonul oficial din 1913, dar abia după expoziția din 1916
începe să cunoască o reală notorietate și să vândă pictură în mod substanțial. Tot atunci,
jurnalul Claudiei notează că Ary merge la Palat spre a picta portretul prințesei moștenitoare
Maria, pictase deja pe acela al tânărului Carol, aflat azi la Muzeul de Istorie Națională și
execută un prim desen pentru portretul lui Ferdinand. Lucrează mult în plain air abia
începând din 1913, doar vara, la Ruginești, apoi în Bucegi, la Dârste ori la Lerești și Curtea
de Argeș. Picturile lui numeroase, după cum o arată caietul Claudiei, rămân încă de
descoperit la numeroșii săi colecționari. În muzee sunt puține lucrări, iar în casa artistului au
rămas doar o parte dintre schițele luate pe loc, destinate toate transpunerii la dimensiuni mari
și prea puține lucrări la dimensiuni considerate a fi definitive.
Dacă în reviste a publicat peste 8.000 de desene, după cum notează el însuși,
numeroase au fost și desenele executate spre a ilustra diferite manuale didactice sau cărți de
beletristică. O listă a titlurilor ilustrate de Ary Murnu ajunge către 100 și se întinde, în viața
autorului, din 1908 până în 1956. Dintre acestea, o atenție specială o merită ilustrațiile la
ediția Scurtu a poeziilor lui Mihai Eminescu, dar și ilustrațiile pentru Almanahul aromânesc,
ori acelea pentru scrierile mitropolitului Scriban. În ele este vizibilă frecventarea graficii
germane de tip Seccession, vizibilă în desenul cu inflexiuni moi, în tăietura inedită a imaginii,
în compoziția internă dar și în aceea a paginii. Dacă în 1910 apropierea de modelele
müncheneze era încă marcantă, interpretările desenului seccession într-un spirit local,
semănătorist, se fac simțite începând cu ilustrația foarte îngrijită a Abecedarelor până la
calendarele „Revistei pentru popor“ Comoara, condusă de Sadoveanu și ilustrată de Murnu
între anii 1927 - 1930. O remarcă generală privind ilustrația sa foarte diversificată privește
compoziția imaginii, de fiecare dată atent studiată, nu doar în scopul lizibilității și pregnanței,
cât mai ales al diversității planurilor care construiesc spațiul. Și aici Murnu utilizează metode
clasice, deprinse la Kunstakademie, în primul rând aceea a ecranelor care accentuează primplanul,
sau a personajului de prim plan.
Capacitatea de a reda fizionomii, expresii, dar și de a se exprima sintetic, cu minime
mijloace, deprinsă prin practicarea ilustrației de revistă, îi va fi de folos cel mai mult atunci
când, din anii ’30, Ary începe să deseneze serii întregi de timbre, ades consacrate unor
personalități istorice sau unor momente cruciale ale istoriei românești. Tot începând cu anii
’30, Banca Națională îi solicită o serie de schițe pentru tipărirea unor noi serii de bancnote în
care să se înlocuiască grafica franceză anterioară cu exprimarea unor simboluri identitare, a
unor realități economice noi. Murnu execută mai multe schițe după care vor fi tipărite mai
multe emisiuni de bancnote între anii 1930 - 1944. Desenul său îngrijit, știința detaliului,
construcția monumentală a compoziției, abilitatea de a răspunde așteptărilor și comenzilor
celor mai diferite, ca și ample documentări întreprinse pentru fiecare schiță în zona
elementelor decorative specifice – chenare, filigran – l-au impus ca un bun gravor de
bancnote.
Marea frumusețe a desenului, în care se vede și sensibilitatea specifică lui Murnu, este
vizibilă abia în exercițiul solitar de redare a motivului. Câteva răchite bătrâne pe marginea
unui drum, sau doi stejari zăriți în clinul unei văi lasă impresia unei gravități tulburătoare, a
unei melancolii intrinseci motivului. Obosit de nesfârșita comedie umană, Murnu resimțea
natura, încă din tinerețe, drept singura societate în care ar fi trăit fericit. Observă mai ales
copacii, în desene de mare și gravă frumusețe, ei sunt personaje solitare pe care le notează
rapid, dar cu vădită emoție, în cărbunele moale, pe când în pictură preferă munții, culmile lor
îi îngăduie subtile acorduri de albastru și griuri alburii. Să fie oare, aici, o persistentă
nostalgie a Pindului natal, ținutul în care îi rămăseseră bunicii și singurele amintiri luminoase,
dar unde nu l-au mai purtat niciodată pașii?
În anii târzii ai bătrâneții, desenul în cărbune, executat cu mare precizie și libertate,
arată în Murnu un excelent portretist al intimității. Studii din anii ’60, portrete ale fiului ațipit
la siestă, ori ale prietenelor familiei, mărturisesc marea lui capacitate de a pătrunde în sufletul
modelelor, de a surprinde melancolii, incertitudini sau simplul abandon al eului în somn.
Jurnalul soției arată că Ary a pictat și în acuarelă și guașe, fiindu-i achiziționate câteva
asemenea lucrări, dar ele stau încă la colecționarii lor, ori s-au pierdut definitiv, fiind fragile.
În cele câteva pagini autobiografice pe care le-a schițat la optzeci de ani, Murnu se declara,
cu modestia și sinceritatea care l-au caracterizat totdeauna, un artist liber de orice grupare, de
orice constrângere formalistă, un pictor care a suferit din pricina tiraniei zilnice a desenului
de jurnal. Opera de bucurie a acestui mic maestru, pictura sa cu subiect montan dar și național
sau pitoresc, rămâne încă pentru a fi descoperită și publicată spre o mai fină cunoaștere a
diversității manifestate în arta românească a secolului al XX-lea.
Doina Mândru,
11 februarie 2013

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!