poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2061 .



Nemuritorii
eseu [ ]
Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni Colecția: Prelegerile Neascultate ale Profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-11-20  |     | 



(fragment)

       ...să-mi permiteți să vorbesc pe scurt despre acești nemuritori.
       După cum zic tradițiile iudeo-creștine, Omul i-a știut de la început pe Nemuritori. Doar îi cunoscuse intim, de pe când se plimba fără griji și dureri prin Grădină. Acolo cunoscuse, probabil, Treimea nemuritoare, ba chiar și pe îngeri – spurcați ori ne. După ieșirea lui nu tocmai voită din zisa grădină, a continuat să interacționeze destul de des cu respectivii îngeri – drept care i s-au năcut fii și fiice, unii mai uriași decât alții, de-a trebuit să vină apa să-i ia...
       Alte tradiții, mai puțin iudaice și chiar deloc creștine, au încercat să-și recunoască Nemuritorii printre chestiile din jur, de te miri de unde și până unde o piatră poate fi nemuritoare. Desigur, așa pare ea în ochii muritorului de om, ființă efemeră pe lumea aceasta. Timpul – destul de relativ de felul lui, de altfel – a dovedit însă că piatra este trecătoare, ca toate celelalte. Vântul, dinamita, ba chiar și „picătura chinezească”, o pot transforma în nisip, spulberat în cele patru zări...
       Aaah, deci vântul este în stare să distrugă până și piatra!? Atunci, el o fi Nemuritor! Mână Apa cea Mare din urmă, întețește (sau stinge) focul, rupe copacii uriași... Sigur, el este un Zeu! Dar iată că vântul s-a potolit. S-a ascuns printre ierburi. Și apoi, o pădure întreagă ține piept vântului! Să fie pădurea Nemuritoare? Iarba? Pe ele le mănâncă focul... Cu timpul – în continuare extrem de relativ – Omul a început să-i facă zei pe toți, să nu lase vreunul pe-afară, să-l supere cumva, Doamne ferește! Nemuritorii ăștia sunt știuți a fi răzbunători...
       Au venit apoi alți Oameni și au spus: „Nope!”. Chestiile astea sunt prea mărunte. Ca mâine ajungeți să vă închinați vacilor, crocodililor, ba chiar și pisicilor! Numai ideile sunt Nemuritoare. De exemplu, Timpul. Nu este el Nemuritor? (Habar n-aveau că timpul e cam relativ, dar asta-i altă poveste...) Nu roade el toate cele, de la piatră până la Om – cu memoria lui cu tot? Apoi, mai sunt: Oceanul, Dragostea, Războiul, Pământul, Cerul, Ura, Deznădejdea, Bucuria, Victoria, Norocul... Cum ziceam, tradiții extrem de necreștine!
       Dar să-i lăsăm pe alții să caute Adevărul (absolut, poate fi Nemuritor; altfel, e cam relativ...) și să ne întoarcem la Omul nostru. Văzând el că mai toate chestiile din jurul lui deveneau nemuritoare, și-o fi zis: „Da’ eu ce cusur am?” Și s-a pus el buricul pământului, spre veșnica lui pedeapsă. Ba chiar și-a făcut zei după chipul și asemănarea lui!
       Dar alții, mai umili, și-au zis că amintirea semenilor e suficientă. Au văzut ei că d’alde... și de’alde..., care trăiseră mai pe timpul bunicii, ba chiar al lui Tata Moșu (unii zic, chiar și pe timpul lui Pazvante Chioru – cine o mai fi fost și ăla?!) au trecut de mult alături de strămoși, dând trupul hrană viermilor și oasele dinților Timpului. Numai faptele lor trăiesc, rămânând spre Veșnică pomenire.
       Așa a trăit unul Ghilgamesh, rege în Eridu pe timpul acelui Pazvante Chioru (dacă nu cumva a vreunui strămoș de-al chiorului) – de-i pomenim numele și astăzi, deși de mult a fost și nu e. Chiar dacă legenda spune că a căutat în van Nemurirea... Și-au mai fost și alții: Herakles și Tezeus, Iason și Ulise, Atalanta și Lucreția, și Ceasar, și Cleopatra, și... De stă Omul și se întreabă: „Or fi trăit toți ăștia, bă vere? Cum de-a ajuns o Lume să audă de ei, că de moșu Ciucalău nu a auzit nimeni decât noi și-ai noștri?”
       Acum, or fi trăit ei, n-or fi trăit, da’ le-a mers vestea povestea, că mai citim despre ei – dacă mai citim, căci la CNN nu-i prea pomește nimeni – și acum, la cinci mii de ani de când s-au așezat alături de strămoși, de până și viermii de i-or ronțăit au ajuns între timp oale și ulcele... Poate unde au fost mai Oameni decât Omul. Mai puternici, mai viteji, mai tari de virtute, mai sprinteni la minte, mai sfinți, mai... Sigur, unii or fi avut de partea lor propaganda vremii – ca de’alte David – da’ restul, săracii, or fi făcut ei oarece de pomenit, de-i pomenim și astăzi!
       Se face însă că Omul nostru și-o mai zis, într-o vreme (și asta din cale-afară de relativă): „Da’ ce, măi, noi ăștia, neștiuții, nu avem voie să fim și noi Nemuritori? Ia, par examplu, fătul cel frumos al lelii din sus de moară, de-i uitai numele, nu se dădu el la niște procleți de zmei, de mătură cu ei glodul de pe uliță? Să nu-l pomenim noi pe el? Că doar îi neam de-al nost’, nu de ăla de suge sângele poporului ca tot veneticul? N-o fi el ca de’alde Siegfried or Sân Gheorghe, da’ orișicât...” Iată cum vreo câțiva Feți Frumoși ajunseră de poveste. Ba chiar și câțiva țărani mai isteți cărora – pentru că tot trebuiau să poarte un nume – li s-a zis: Păcală.
       Dar, prelegerea mea nu ar fi fost de tot completă dacă nu aș fi amintit aici de toți cei ce au ajuns Nemuritori nu prin nume, nu prin fapte, ci pur și simplu trăind. Cei ce au dus neamul nostru de la an la an și de la veac la veac, făcând copii și crescându-i în dragoste de neam și tradiții. Cei care, între două războaie și-un arat, mai găseau răgaz să mai cânte o doină, să mai joace o horă, să mai cioplească o poartă, să mai încondeieze o icoană, să mai spună o poveste – păstrându-i astfel Nemuritori pe cei cu Nume, roși de mult de dinții timpului (mereu relativ...). Fără acești Nemuritori neștiuți, limba noastră nu mai era, nici doina, nici dorul, nici hora, nici Ana lui Manole, nici bătrâna căutându-și ciobănașul, nici bulzul, și nici măcar micii de ne bucură nouă zilele de sărbătoare... Fără ei nu ar fi fost nici Creangă, Eminescu, Blaga, Nichita, Enescu, Brâncuși, Luchian, Zamfir... Nu am fi fost nici măcar noi, cititorule!
       Uitându-mă la toți acești Nemuritori, știuți și neștiuți, nu găsesc printre ei pe cei ce au renunțat la nemurire pentru o clipă vremelnică a vieții lor. Cine or fi fost bogații zilelor lui Ghilgamesh? Dar ale lui Herakles? Sau ale lui Roland, El Cid, Mircea, Vlad, Ștefan, Făt Frumos, Păcală, Tudor... Sau ale Nemuritorului Nemuritorilor, Iisus fiul tâmplarului? Ar fi trebuit să știm măcar numele acelor bogați ce nu și-au risipit averile pe nimicuri, ci au cumpărat operele pictorilor Nemuritori. Dar poate că în cazul lor se aplică vorbele Domnului: „Adevărat vă zic vouă, că ei și-au luat răsplata!”
       Îmi zic uneori că planul lui Dumnezeu a fost și este să-l facă pe Om Nemuritor. În Veșnicie, dar și pe Pământ. O fi pus Dumnezeu în Om o genă, ceva, și i-a zis: „Poți fi Nemuritor. Dacă.” Ei da, aici se pare că Omul și-a dovedit din plin liberul arbitru. Cei mai mulți au căzut testul. Puțini, foarte puțini s-au apropiat de Nemurire, prin talent, bunătate, dăruire de sine, jertfă, umiliță, credință, eroism... „Fericiți cei...”, a zis Domnul, știind. Nu-i deloc ușor să-ți cumperi o bucățică de Nemurire, în viitorul neclar (și relativ), când este cu mult mai plăcut să te bucuri de clipa asta efemeră de fericire lumească.
       Ferice de poporul român, cât a respectat porunca pusă lui în gene. A supraviețuit peste veacuri. Vai lui dacă o uit㠖 Dumnezeu își întoarce fața de la el! Se va spulbera în cele patru zări. Un popor are nevoie de propri-i Nemuritori, dacă vrea să trăiască. Depinde și de noi să-i aibă.
       Mda. Să revenim la subiectul expozițiunii de astăzi...
Escu
(Prelegeri Neascultate,
Editia a II-a)
Nota redacției:

Această conferință a ajuns la noi prin intermediul unuia din puținii auditori aflați în sală, care, mai mult din întâmplare, a înregistrat prezentarea. Ne-a mărturisit că până la urmă nu a prea înțeles ce a vrut să spună Profu’ cu acești nemuritori și, mai ales, de ce a încercat să-i implice și pe bieții spectatori în elucubrațiile lui. I-am promis că vom încerca noi să lămurim aceste aspecte, dar uneori prelegerile lui Escu nu sunt numai neascultate, dar și neînțelese de nimeni. Vă lăsăm pe voi să căutați vreun sens cuvintelor lui din această prelegere. Oricum, știm precis că ea nu a mai fost reluată.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!