poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3443 .



Muzeul
eseu [ ]
din prelegerile profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-11-05  |     | 



Printre cele mai reprezentative clădiri ale unui oraș este, desigur, cea a muzeului. Fără îndoială, fiecare dintre noi știm ce este un muzeu. Fiecare oraș și orășel, ba chiar și unele sate se laudă cu unul sau mai multe muzee. Originea acestei instituții se pierde în antichitate, atunci când, acum mai bine de 2500 de ani, a apărut în Elada. E drept, pe atunci avea o cu totul altă funcție, și este greșit să credem că înainte de a apărea vreun muzeu așa cum îl știm noi, oamenii nu au acumulat lucruri frumoase într-un loc. Pe atunci, mai fiecare templu era un adevărat „muzeu”. La fel, palatele regilor sau vilele celor bogați. Oricum, pe atunci „musaion” reprezenta mai mult un loc de întâlnire a artelor...
Cu timpul, muzeele s-au dversificat și... oricum, nu am de gând să vă prezint a istorie a instituției. Nu numai că nu mă pricep, dar văd că unii dintre dumneavoastră au început să caște plictisiți... Să zicem numai că acum avem tot atâtea muzee câte arte, meșteșuguri, preocupări, pasiuni, curiozități, personalități adevărate sau dubioase a avut omenirea de-a lungul timpului. Veți găsi un muzeu dedicat picturii, sau poate unui actor, sau poate unui... chibrit, sau... Unele muzee prezintă tot ce a creat omul mai frumos, mai uman – dar altele ni-l arată pe om în toată ticăloșia păcatului lui.
Nu am fost în Polonia, dar în Cehia am văzut două muzee „dedicate” Holocaustului. Unul din ele era situat în marginea unei mici localități, la vreo 60 km nord de Praga, numită Trencin. Am trecut de câteva ori cu autobuzul prin orășel și, pentru că pe acolo trecea șoseaua, pe lângă un fel de... fortificații, poate din timpul Anti-reformei... Într-o țară blagoslovită cu monumente istorice și arhitecturale, micile fortificații de lângă Trencin nu păreau demne de a fi băgate în seamă. Și totuși, am aflat că acolo este un mare muzeu, vizitat de sute de mii, poate milioane de turiști. Pe timpul celui de-al III-lea Reich localitatea se numea Terezin. Nu știu câți dintre dumneavoastră știu că Terezinul a fost unul din cele mai „vestite” lagăre de exterminare naziste, dar eu nu m-am putut face să calc în acel muzeu. Mi se părea că pângărește minunata Boemie, care în inima mea ocupă un loc aproape tot atât de însemnat ca și România...
Cel de-al doilea muzeu l-am vizitat. Este chiar în inima Pragăi, în cartierul numit Josefov - cel al „Iudeilor”. Între cimitirul în care sute de mii de evrei au fost înmormântați unul peste altul de-a lungul veacurilor - fiind singurul loc din Praga unde le era permis să o facă! - și o sinagogă din timpul marelui și luminatului Împărat Karel al IV-lea, un adevărat monument al arhitecturii gotice, se înălța mai mica sinagogă Pinkas, transformată într-un muzeu al evreilor din Cehoslovacia. Nu mai țin minte ce am văzut acolo, dar nu voi uita niciodată cea mai cutremurătoare mărturie – cel puțin pentru mine – a ceea ce a fost Holocaustul. Acolo unde se vorbește statistic despre milioanele de evrei care au pierit în acei ani de groază de dezlănțuire a tot ce are omul mai urât în el, acest muzeu mi i-a făcut cunoscuți pe câțiva din cei pieriți. De-a lungul pereților și zidurilor, peste 75 de mii (mai precis, 77,297) de nume sunt trecute unul după altul, ordonat, pentru aducerea aminte. Dintr-o dată victimele au încetat să fie o statistică, devenind identități. Abia acolo am înțeles fața pe care o poate lua omul atunci când se depărtează de Dumnezeu – dar și demnitatea urmașilor celor morți care au închinat cel mai nemuritor monument înaintașilor lor: o listă de nume!
Nazismul nu a fost singura față urâtă a omenirii. El stă alături de crimele regilor războinici asirieni, de movilele de capete ale lui Genghis și Timur Lenk, de uciderile rituale ale diferitelor religii, de triburile de băștinași exterminate în Americi, de „cruciadele” creștinilor, de autodafe-urile catolicilor, de exterminările în masă ale comuniștilor, de „curățirile” rasiale ale zilelor noastre, de terorismul ca armă... Interesant este că din toate aceste crime ale umanității, doar Holocaustul a avut parte de un PROCES, și doar el a fost înfățișat în muzee...
Comunismul a fost un foarte mare rău pentru o mare parte a populației lumii. A fost cu atât mai aberant cu cât în general o parte a aceeași populații – numit㠄clas㔠– s-a întors feroce asupra altei părți – numită tot „clasă”. La terminarea conflictului, toată populația s-a simțit vinovată. Victimele, pentru că a blama numai o parte a populației ar însemna să se „împroaște cu noroi” întregul neam iar călăii, pentru că ei nici în ceasul acesta nu își recunosc vina. Ei au făcut doar ce le cerea Partidul... În plus, linia de demarcație dintre victime și călăi este umbrită de o mare ceață cenușie de oameni nici victime nici călăi, cel mult observanți temători, obedienți, indiferenți, profitori ai evenimentelor. Pe aceștia cum îi poți aduce într-un proces?
Mai zilele trecute citeam despre un muzeu extrem de controversat deschis încă din 1993 în Budapesta. Într-un parc s-au adunat câteva din cele mai „reprezentative” monumente ale perioadei comuniste. Îi poți vedea alături pe Lenin și pe Stalin, „eroi” comuniști sovietici și maghiari, simboluri comuniste... Mai toți au sărit împotriva proiectului de parc (discuțiile au durat patru ani!), iar presa (totuși liberă) a maghiarilor din Vancouver a cenzurat până de curând orice referire la respectivul muzeu. Justificările sunt lesne de înțeles de noi, trăitori ai unei orânduiri mult asemănătoare: „ne-am săturat de comuniști”; „se readuc în fața oamenilor simbolurile comuniste”, „este o încercare de revigorare a mișcării comuniste”; „unii simt părere de rău față de o epocă perimată”, etc.
Au fost însă cei care, prin aceasta, au vrut să pună o oglindă în fața maghiarilor: „aceștia am fost noi timp de 45 de ani! Și e bine ca și copiii noștri să știe, să nu uite. Istoria uitată tinde să se repete!” Azi, Parcul Statuilor este vizitat de milioane de oameni, atât maghiari cât și turiști străini. Nu zic că nu or fi și din cei ce ies din parc cu lacrimi în ochi, în amintirea „frumoaselor” timpuri trăite de ei în tinerețe, dar cei mai mulți ies gânditori, cu o adevărată lecție de viață învățată pe viu. Ca de la micul muzeu al evreilor din Praga!
Așa că, dacă mi se permite, aș propune și eu înființarea unui muzeu în aer liber în București – până nu se vor acoperi toate parcurile cu imobile... Nu știu cum să fie numit, dar să fie dedicat comnismului în România. De la intrare să trecem pe sub „Șirul Conducătorilor”, de la „chivu, luca și cu pauker” cu toți ai lor – îmi amintesc, la „defilările de 1 Mai” pe vremea copilăriei mele, șirul de panouri cu pozele lor era extrem de lung... Deasupra lor să se înalțe „bărboșii”, iar lenin și cu „tatucul stalin” să arate cu mâna întins㠄direcția”... Undeva spre capătul șirului să-i vedem pe adevărații „conducători”: groza, dej, maurer, ceaușescu. El să fie așezat singur, eventual cu savanta alături, chiar în centrul parcului. Pentru efect, în spatele lui să urmeze... - nu, nuu, vă rog, nu dați nume! – niște ruine de biserici, și PUSTIUL...
Pe această alee să fie obligați să treacă, sub lumina blitzurilor și a camerelor de luat vederi, toți cei care au făcut parte din partid. Să le aducă un ultim omagiu, să își poată înmormânta astfel temerile și rușinile... Să trebuiască să pună flori în fața statuilor, așa cum au adus laude respectivilor pe timpul când aceștia trăiau și erau tari... Unii să trebuiască să stea „de veghe” pe lângă vreo statuie, să dea explicații vizitatorilor despre „eroul” păzit: „știți, acesta a fost ion apostol”, „...paul miculescu” „...găinușe” „...bobu” „...iliescu... Cum, e fostul președinte? Aici este comemorat pentru activitatea lui de lider UTC și UASCR...”
Undeva, de o parte a statuii „celui mai iubit” să fie o carte imensă, numită (eventual) „Cartea Neamului”. În ea să fie obligați toți scriitorii, poeții, pictorii, sculptorii, compozitorii, ziariștii, regizorii, etc. care l-au „preaslăvit” pe conducător să se semneze cu o pană de aur. În direct, să-i vadă tot poporul. De cealaltă parte a statuii să fie un podium, se poate numi „Tribuna aplaudacilor”. Aici nu numai că se pot urca ei la tribună, de unde pot repeta din cuvântările lor de „mulțumire”, ci și, alături de ceilalți să aplaude „îndelung, furtunos”. Ca pe vremuri.
În sfârșit, în parta din spate a parcului, dincolo de PUSTIU și ruine, va fi o Casă a Poporului. În dimensiuni mult reduse, desigur. Ea va cuprinde trei secții: la dreapta „odeonul” – în care actori de marcă vor putea recita versuri „înălțătoare” „dedicate”, la stânga „Poșta”, de unde se vor putea trimite „telegrame” - inspirându-se după originale, iar în centru Marele Muzeu. În el vor fi DIN NOU expuse toate cele care, până în 1989, făceau „tezaurul” muzeului personal al conducătorului. Tablouri și tapiserii, sculpturi și plachete, cadouri de la președinți de state și capete încoronate, diplome de universități cu renume, obiecte din aur și argint, cărți cu dedicație și plachete omagiale, toate purtând clar numele autorului, al donatorului...
Și dedesubt (cel mai potrivit loc), să fie „Subsolul Ochilor Albaștri”. Aici oameni, fără a fi obligați să își decline identitatea, pot „asculta” la telefoane convorbirile altor vizitatori, „urmări” cu tot felul de aparate din umbră ce fac unii și alții, „depune” câte o notiță în sloturi special amenajate, „șopti” unor perdele informații despre cunoscuți, prieteni și membri ai familiei, „respinge” dosare, „mânui” bâte și alte unelte de bătaie și tortură. Cei cu adevărat curioși își pot da – într-un etaj inferior – reciproc lovituri cu creionul peste testicole, sau bate cu bulanul la tălpi...
Și neapărat, undeva în acel parc-muzeu, să existe un loc unde vizitatorii își pot scuipa năduful și scârba...
În caz că un astfel de muzeu se va realiza, nu cred că va mai fi nevoie de un „proces al comunismului”. Dar, să trecem mai departe la alte tipuri de instituții orășenești...

Nota Redactorului:
Am primit o telegramă la redacției. V-o redăm în întregime, nici nu e lungă:
bănuieli confirmate stop escu un comunist imputit stop bine ca si-a dat arama pe fata stop puneti-l pe el in parc stop e patetic stop tot nu va trece nici un adevarat roman pe acolo stop semnat stop un grup de romani adevarati stop
Personal nu cred că propunerea de muzeu a profesorului va prinde viață. E mai bine așa. Îmi amintesc că și eu...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!