poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2314 .



Otrava
eseu [ ]
Din prelegile profesorului Escu, neascultate de nimeni Colecția: Prelegerile Neascultate ale Profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-07-15  |     | 



     Mai zilele trecute citeam o carte. Nu o să îi fac analiza aici, dar a fost o frază care mi s-a întipărit în minte: „Otrava groaznică a zilelor noastre este nepăsarea.”
     Cartea respectivă se referea mai mult la un aspect religios: existența lui Dumnezeu. Așa că nu mi-a fost greu să înțeleg ce anume îl făcuse pe autor să scrie această frază: amărăciunea că din 100 de studenți englezi, 40 nu auziseră de Cristos iar 73 de Rusalii, că doar 5% din populația Parisului participă la slujbe religioase, iar în Londra doar 3%.
     M-am gândit atunci la noi, românii din Lower Mainland. Majoritatea românilor sunt creștini ortodocși – așa afirmă cel puțin sondajele făcute. Din întreaga populație a României, circa 96% se afirmă a fi credincios. Din aceștia, aproape 90% se afirmă creștini ortodocși. Probabil același raport există și în comunitatea noastră.
     Și totuși, când intrăm în bisericile ortodoxe românești din Lower Mainland vedem că, la cele patru biserici românești luate împreună, doar vreo 300 de români participă la slujbe în mod curent. La o populație de români estimată la 5000-5500, înseamnă că la slujbe participă mai puțin de 7%! Putem spune că stăm bine, comparându-ne cu Parisul și Londra. Dar să nu uităm că mulți români se duc la slujbele duminicale și pentru (nu vreau să implic că mai ales) mica șuetă comunitară de după slujb㠖 lucru care lipsește slujbelor din Paris, Londra și chiar București...
     De ce, dar, nu participăm la slujbe în număr mai mare, dacă ne afirmăm „creștini ortodocși”? Ce stă între noi și Dumnezeu? E clar, nu necredința. Nici măcar slujitorii bisericilor; între cei patru preoți putem găsi unul pe placul nostru – dacă ne uităm la un lucru atât de trivial. Și, încercând să aflu de la alți români de ce nu s-au dus la biserica într-o anumită duminică, ce aflu de obicei? Că s-au sculat târziu. Că ploua (sau era soare). Că s-au dus în excursie, la gym, la piscină, etc. Că au vorbit la telefon. Că s-au uitat la emisiunea în limba română la TV. Că au lenevit, pur și simplu, în pat. Că au stat cu soția/soțul la o cafea. Că și-au scos copiii la plimbare. Că au citit ziarul. Că n-au avut chef. Că s-au dus la Superstore. Că biserica e prea departe. Că oricum nu înțelege nimic din slujbă. Că preferă să citească Biblia acasă (nu că ar și face-o...).
     Mai erau câteva, nu le înșir chiar pe toate. Dar, analizând răspunsurile, putem spune că de fapt nu s-au dus pentru că nu le pasă. Exact, toate acele activități care nu le-au permis să participe la slujbă erau cu mult mai importante decât participarea la slujba. Chiar și ne-activitatea a fost mai importantă („după o săptămână de muncă grea, am și eu dreptul la o dimineață liniștită”...).
     Desigur, nu avem de ce ne justifica în fața nimănui pentru decizia noastră. Considerăm că este normal să mergem la biserică de Paști și încă de vreo câteva ori (eventual), după cum normal este să ne și supărăm dacă cineva îndrăznește să se îndoiască de credința noastră...
     Dar, până la urmă, toate explicațiile se mărginesc la una singură: NU NE PASĂ. Nu ne pasă de religia pe care o mărturisim. Nu ne pasă de mesajul din Scriptură. Nu ne pasă de viața viitoare... A, nu, ne pasă, dar nu acum. O să avem timp să ne pese atunci când vom avea alte priorități, atunci când funia se va apropia de par, când nenorociri vor da peste noi, când dureri ne vor lovi... Până atunci, de ce să ne încărcăm existența cu ceva care nu ne aduce o satisfacție imediat㠖 măsurată eventual într-un cont mai mare în bancă sau o mașin㠄mai bună”?
     Gândindu-mă la toate acestea, mi-am dat seama dintr-o dată că de fapt nepăsarea este mult mai adâncă. Ea se referă de fapt la tot ce ne înconjoară. Nu ne pasă de Lumea în care trăim. Nu ne interesează conflictele care ucid mii de oameni peste tot în lume, nu ne pasă de sărăcia care ucide milioane de copii în lumea a III-a, nu ne pasă de discriminarea la care sunt supuși oamenii pretutindeni. Nu ne pasă de lipsa de asistență medicală, educație, sau chiar simplul pahar de apă, cu care se confruntă aproape o treime din lumea asta a noastră.
     Nu ne pasă de Natura care ne înconjoară. De la emisiile nocive până la hârtia aruncată nepăsător pe jos, totul indică această nepăsare. Nu ne pasă de societatea din jurul nostru. Îi invidiem pe cei mai bogați decât noi, îi disprețuim pe cei mai săraci decât noi. Îi disprețuim mai ales pe cei altfel decât noi – altfel prin culoare a pieii, prin religie, prin obiceiuri, prin limbă, prin sex. Dar astea sunt singurele sentimente pe care le avem și ele nu înseamnă că ne-ar păsa... Nu ne pasă de nedreptățile făcute – atâta timp cât ele nu se reflectă asupra noastră. Nu ne pasă de vecinul nostru, nu ne pasă de prietenul nostru – pe care, oricum, nu-l avem! – nu ne pasă de semenii noștri.
     Nu ne pasă de ceilalți români, nu ne pasă de țara lăsată în urmă, așa cum nu ne pasă nici de țara adoptivă. Nu ne pasă de comunitatea de români trăind alături de noi, după cum nu ne pasă nici de limba, tradițiile, moștenirea adusă cu noi. Poate, dacă acestea ar fi fost niște boarfe, le-am fi lăsat părăsite, pe un aeroport pustiu... După cum nu ne pasă de biserica „românească”, de centrul comunitar, de actele de cultură făcute de români aici, de încercările de business ale unor semeni de-ai noștri.
     Nu este ușor să fi nepăsător. De multe ori trebuie să trecem pe celălalt trotuar, pentru a nu ne întâlni cu un alt român. Să tăcem din gură, să nu fim auziți vorbind românește. Să inventăm noi teritorii, pentru a nu afirma ca provenim din România. Alte naționalități, chiar. Ne schimbăm numele, îl punem la secret la telefon. Ocolim magazinele sau restaurantele unde ne-am putea întâlni, chiar și întâmplător, cu alți români... Și mai ales, îi acuzăm pe ceilalți de fapte și idei pe care conștiința noastră vinovată le-ar vrea adevărate. Toți ceilalți romani sunt doar niște profitori, mincinoși, securiști, hoți, atei, greco-catolici, „pocăiți”, etc., etc... Sigur, poate nu toți ceilalți. Instinctiv ne dăm seama că majoritatea celorlalți români sunt ca și noi, nepăsători adică, ci acei câțiva, puțini, cărora le PASĂ. Aceștia devin extrem de dubioși, de controversați...
     Am putea spune că nu ne pasă de toate acestea pentru că ne pasă mai mult de familia noastră. Ce bine ar fi să fie așa! De fapt, nu ne prea pasă nici de ea. Muncim, sau ne pretăm la orice josnicie, doar pentru a asigura mai mult familiei și ne trezim că ea ne părăsește la un moment dat, fără a mai arunca o privire înapoi. Le-am dat bani și bijuterii, mașini, aparate, case poate, deși ei și-ar fi dorit, poate, doar un gest cald, de dragoste, o mângâiere, o vorbă bună.
     Să fie, deci, vorba doar de un egoism feroce? Să fi ajuns să-l înlocuim pe Dumnezeu cu Omul, ca în final să îl înlocuim și pe acesta cu Mine, EU, EU, EU? O fi, cine mai știe? Cui îi mai pasă?! N-aș crede. Prea ne batem joc de propriul nostru trup, îndopându-l în neștire. Prea ne pustiim mintea, ținând-o departe de frumos, de sentimente. Prea am devenit niște gouls umblând poticnit prin lumea asta de care nu ne mai pasă. Lovindu-ne fără a le băga în seamă de alte trupuri fără viață, mișunând în jurul nostru. Și asta doar pentru că ne luăm zilnic porția de otravă, nepăsarea, împrăștiind-o apoi în jurul nostru, spori groaznici ai morții veșnice...
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:


Am descoperit că Profesorul este, până la urmă, și el om ca toți oamenii. Când l-am întrebat dacă știe că multe din prelegerile sale îl aduc în gura oamenilor, el a răspuns senin, dând din umeri nepăsător: și ce dacă?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!