poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3181 .



PICNICUL ȘI CĂLĂUZA
eseu [ ]
Colecția: Prelegerile Neascultate ale Profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-05-30  |     | 



         Sunt mai bine de treizeci de ani de când o nuvelă, scrisă de – argumentabil – cei mai mari scriitori SF ruși, tandemul fraților Boris și Arkadi Strugațki, a făcut istorie. Tradusă în mai toate limbile lumii, a dovedit că fenomenul SF avea reprezentanți de prim rang și în afara spațiului anglo-american, mai ales în Franța, Italia, Polonia, Suedia și, bineînțeles, Uniunea Sovietică de atunci. Ca un amănunt, chiar și acum, cel mai citit autor SF din lume rămâne... polonezul Stanislav Lem.
         Dar nuvela „Picnic la margine de drum” a avut și fericita șansă să atragă atenția unuia din cei mai mari regizori, Andrei Tarkovski, în urma acestui interes rezultând unul din cele mai excepționale filme. Poate nu întâmplător regizorul a ales doar două scrieri SF pentru a le transforma în film („Solaris” a lui Stanislav Lem și acest „Picnic” de care vorbim), rezultând două capodopere ale celei de-a șaptea arte: „Solaris” și „Stalker”.
         În nuvelă, Frații Strugațki imaginează o „vizit㔠întâmplătoare a unor extratereștrii pe suprafața Pământului. Nu în modul tradițional, lansat încă de străbunicul genului, H. G. Wells, cu ființe din spațiu aterizând – cel mai adesea cu intenții agresive, ci mai mult ca o atingere întâmplătoare și neintenționată a două lumi complet diferite. Așa cum un om de știință încearcă să explice ceva ce nici lumea Științei nu înțelege, în ciuda numelui pompos dat evenimentului („radiantul Pilman”), cea mai plastică imagine ar fi cea în care șase gloanțe, plecând dintr-un pistol situat „undeva pe linia Pământ-Deneb”, ar lovi suprafață Pământului în rotație (simultan în jurul axei, în jurul Soarelui și, cu întreg sistemul, în jurul Galaxiei). Până la urmă, cel mai important lucru al „vizitei” este însăși vizita – confirmare a faptului că nu suntem singuri în Univers!
         Mult mai plastică este imaginea creată de același personaj al nuvelei, dr. Valentine Pilman, câștigător al premiului Nobel, câțiva ani mai târziu, când aseamănă această vizită cu un stop întâmplător al unor călători pe marginea drumului, pentru un scurt popas. Zice el: „Imaginează-ți o pădure, un drum de țară, o poiană. O mașină virează din drum în poiană, un grup de tineri coboară din mașină cărând sticle, coșuri cu mâncare, radiouri, aparate de fotografiat. Aprind focuri, înalță corturi, dau drumul la muzică. Dimineața pleacă. Animalele, păsările, insectele care au privit cuprinse de groază toată noaptea, se strecoară din ascunzișurile lor. Și ce văd? Benzină și ulei scurse pe iarbă. Bujii vechi și filtre de ulei azvârlite în jur. Cârpe, becuri arse, și o cheie mecanică uitată. Bețe unsuroase plutind în iaz. Și, desigur, obișnuitul gunoi: cotoare de mere, țiplă de pe bomboane, rămășițele carbonizate ale focului, cutii goale, sticle, batista cuiva, briceagul altcuiva, fâșii de ziare, mărunțiș, flori veștejite culese din altă poieniță... Un picnic la margine de drum, pe un drum prin cosmos.”*
         Și tot acest „gunoi”, produsul unei tehnologii complet străine, rămâne de neînțeles logicii terestre, cu atât mai puțin științei analitice umane, și potențialul lui e nelimitat. Răsuciți acest potențial în mult prea umanul țel – căutarea de dragul căutării, înventarea de noi gadget-uri, noi tehnologii, pentru a atinge niveluri superioare de bunăstare materială, lupta pentru profit, cu elementul ei însoțitor, competitivitatea, și setea delirantă pentru noi și teribile arme – și veți avea avea cadrul acestei minunate nuvele.
         În acest cadru, Redrick Schuhart, călăuza, supraviețuitorul, pionierul zorilor verzi ale Zonei, se va înălța, plin de viață, palpitând de trăiri, ca un Om Nou al unei Ere Noi. Talentul și măiestria Fraților de a mânui loialitatea și lăcomia, prietenia și dragostea, disperarea și frustrarea și singurătatea, creează caractere de excepție și o poveste cu adevărat încântătoare, încheiată apoteotic cu ceva ce poate fi numit, fără exagerare, sublim.
         Călăuza Red, adaptat perfect ucigătoarei Zone - dar complet neadaptat societății umane crescute ca un mucegai în jurul acestei Zone, cu soția suferind în tăcere, cu fiica un monstru păstrând pecetea Zonei, tatăl – un mort reînviat de Zonă, goul-ul fără simțiri și amintiri..., ajuns în fața Globului de Aur, artifactul străin despre care se zice că va îndeplini cele mai ascunse și mai fierbinți dorințe, nu poate spune decât: „Sunt un simplu animal, vedeți asta. Nu am cuvinte, nu m-au învățat cuvintele. Nu știu cum să gândesc, ticăloșii ăia nu m-au lăsat să învăț să gândesc. Dar dacă tu ești cu adevărat... atotputernic... atotștiitor... atunci o să mă înțelegi! Privește în inima mea. Știu că tot ce trebuie să vezi este acolo. Trebuie să fie. Nu mi-am vândut sufletul nimănui! Este al meu, este uman! Ia din mine ceea ce vreau... știu că nu se poate să doresc ceva rău. La naiba, nu pot gândi alte cuvinte decât... FERICIRE PENTRU TOȚI, GRATIS, ȘI NIMENI SĂ NU RĂMÂNĂ UITAT!”*
         Toate aceste elemente le găsim și în filmul lui Tarkovski, dar pe un alt plan. Filmul, tradus în românește „Călăuză”, este numit în original „Stalker”, cuvântul american cu același înțeles. Ca majoritatea filmelor tarkovskiene, „Stalker” este profund religios. Turnat într-o societate comunistă atee, regizorul a trebuit să folosească simboluri care se descifrează abia la a doua sau la a treia vizionare. Pare – doar pare! - transpunerea pe ecran a acestui drum apoteotic al Călăuzei (în film nu este numit deloc Redrick, ci chiar Stalker) spre acel Loc unde se împlinesc dorințele. Deoarece am avut ocazia să vizionez filmul de mai multe ori, o să-mi împărtășesc cu voi impresiile lăsate de el. Nu am citit niciunde vreo recenzie a filmului și, poate, impresiile mele nu sunt împărtășite de alții – poate nici măcar nu au fost în intențiile regizorului. Dar nu cred să mă înșel și cred că am reușit să străbat straturile peste straturi țesute de regizor, pentru a scăpa cenzurii atotveghetoare.
         Filmul are extrem de puține personaje. Alături de Stalker, sunt cei doi clienți ai lui, cei care îl plătesc să-i ducă în Zonă, în acel Loc: Inginerul și Scriitorul. Apoi, este familia lui Stalker: soția, în stare paroxistică de stress, și fetița, o handicapată, neînstare să se miște fără ajutorul lui. Atât. Mai sunt doi polițiști militari care patrulează într-un jep accesul spre Zonă, arhangheli fără chip și formă - una cu mașinăria lor ucigătoare.
         Și decorul este minimal. Casa lui Stalker, aflată într-o localitate pustie, nelocuită, alături de o cale ferată (?) dinspre care auzim trecând garnituri grele de tren – dacă nu cumva trepidațiile care zguduiesc clădirea, făcând tencuiala să curgă din pereți și o lasă pe femeie tăvălindu-se de groază, au un cu totul alt înțeles. Mai curând pare o trecere a Îngerului Morții, pe care doar un semn pe ușorul de la intrare – sau poate curățenia celor ce locuiesc casa – îl ține departe.
         Mai este o crâșmă pustie, în același oraș pustiu, unde cei doi călători se întâlnesc, în așteptarea călăuzei lor. Și depozitele goale înconjurate cu sârmă ghimpată, de la granița Zonei. Depozite sau barăci militare, cine poate spune? Totul învăluit într-un crepuscul sepia uniform, fără lumini și fără umbre, ca într-un iad nesfârșit.
         Și o drezină, pe o cale ferată ruginită.
         În țăcănitul drezinei, cei trei pătrund în Zonă. Pâcla ruginie care îi înconjoară ne împiedică să discernem orice formă. Dar, încet-încet, țăcănitul obsedant începe să fie însoțit de ciripit de păsări, pâcla începe să se disipeze, făcând loc unui peisaj curat, însorit, de un verde fremătător, ca o poiană după o ploaie rapidă de vară. Suntem într-o altă lume, suntem într-un adevărat Eden!
         Singurii care vorbesc, în monologuri nesfârșite, în discursuri, cel mai adesea polemizând, sunt cei doi călători: omul de Știință și omul de Artă. Călăuza tace cel mai adesea, iar când vorbește, o face greoi, bolovănos, căutându-și cuvintele, în fraze scurte și pline de o teamă lăuntrică. Pentru că el e singurul care simte pericolele care se ascund sub natura pură și frumoasă. Ca șarpele ascuns în Grădina Raiului, acest pericol poate atrage alungarea lor din Zon㠖 ba chiar moartea! - și El poate fi exacerbat de lipsa de credință a celor doi călători, de nepăsarea lor, de răutatea lor, de ura și aroganța lor reciprocă. De Loc te poți apropia doar cu reverență, prin umilință, credință, sărăcie a duhului... Doar cei fericiți o pot face... Și el tatonează cu reverență și teamă Calea care, eventual, îl va scoate spre acel Loc de fericire și împlinire a tuturor dorințelor.
Călătorilor le lipsește această umilință. Ba, la un moment dat, se despart de Stalker, căutându-și fiecare propriul drum. Omul de știință, atras de pete de lumină, rătăcește pe fundul unui canal, trecând prin multe uși greu de descuiat – pentru a se găsi într-un fund de sac fără posibilitate de continuare. Omul de artă, cu spiritul eliberat de droguri – în cazul filmului, o sticlă de băutur㠖 rătăcește prin frumusețea Edenului, fără a se apropia, însă de Loc.
         Bineînțeles, despre Loc se vorbește mult, este principalul subiect de discuție a celor doi. Fără a-l fi văzut, fără a ști prea multe despre el, fiecare încearcă să îl descifreze. Prin puterea analitică a Științei, sau prin străfulgerările inspirate ale Talentului... Călăuza, care nici el nu a fost Acolo niciodată, știe mai multe: acel Loc îndeplinește doar cele mai ascunse dorințe - dacă sunt curate. În final, totuși, doar credința și umilința lui Stalker îi scoate la ținta călătoriei.
         Locul pare o ruină. Poate a unui palat, poate a unui Templu... Sub tavanul scund, pardoseala este întreruptă de oglinzi de ape. Un plonjeu ne arată fundul acestor ape – bazine? iazuri? cisterne de spălare rituală? – plin de obiecte nefolosite, părăsite, aruncate: gunoaie, amintiri, un ceas de buzunar cu cadranul zdrobit, cioburi, fotografii, jucării... Pe malul lor, cei doi călători dorm - doar Călăuză zace, privind cu teamă în jur. Așa se face că doar el zărește câinele sosit între ei – călăuză credincioasă a Sufletului omenesc, întâlnită în mai toate religiile, încă de la egipteanul Anubis. Să fi sosit ca să le călăuzească și lor sufletele – adevărata Călăuză a căutării?
         Modul în care cei trei răspund în fața probei finale – exprimarea dorinței – este și el diferit. Inginerul renunță la a mai cere. Neîncrederea în acest „basm” este prea mare. Nici Scriitorul nu cere nimic – arta, talentul i-au dat tot ce ar fi putut cere. Doar Stalker îndrăznește să își exprime o dorință, timid: „Să fie bine!” O ploaie torențială începe să cadă sub tavanul scund. O spălare rituală, purificatoare, a celor trei? O confirmare a auzirii dorinței? (Să ne amintim de ploaia finală și stranie din Solaris, cealaltă capodoperă Tarkovskiană…)
         Scrie în Scripturi: „Cere și ți se va da.” Filmul ne readuce pentru un moment printre clădirile pustii, în pâcla ruginie. Stalker își cară fetița în spate, ca și la începutul filmului. Totul pare neschimbat. Așa să fie? Nu, pentru că talentul regizorului aduce o ultimă scenă. Odată lăsată singură la masa pe care stau trei pahare – din nou, ca pe parcursul întregului film, simbolul Treimii! – unul aproape gol, unul pe jumătate plin și unul plin ochi, la o depărtare care le fac de neajuns pentru fetița handicapată, aceasta dă dovadă a modului în care s-a răspuns dorinței exprimate de către Călăuză: își apropie paharul prin telekinezie – prin puterea gândului! Darurile Dumnezeirii vine pe căi și în forme neașteptate...
         Că citești nuvela și te lași pătruns de umanismul simplu, peste timp și spațiu, al fraților Strugațki, sau că vizionezi filmul, încercând să recunoști sensurile creștine profunde ale scriiturii tarkovskiene, experiența estetică atinge culmi de sublim. O întâlnire de neutat cu spiritul uman!
Nick Sava
* Traducere personală după o traducere în engleză...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!