poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8172 .



Aleksandar Stoicovici – pelerin spre lumină
eseu [ ]
Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2004-05-26  |     | 







AleksandarStoicovici... - [Aleksandar]





Mi-am început incursiunea mea poetică cu prima poezie postată de tine. Încă de la titlul poeziei Delfinii primăverii imaginația începe să se joace cu mine… și îmi pun întrebări : de ce delfini? vreau să cred că ai folosit cuvântul delfini, ca un procedeu sportiv de înot - muguri cubici / crescuți bronhiolele fosforescente - o călătorie prin anotimp. Doar primăvara îți poate deschide ferestrele sufletului ca să poată pătrunde versurile dedicate Lui Nichita, și ca Elev de maestru / creangă cu mugur primesc Binecuvântarea ce mi se scurge în palmă precum o rază de lumină. Cu palmele mângâi Poem buzelor tale, sărutând deșerturile ți-am povestit viața / pe care am trăit-o într-un sărut.

Subacvatica, alungă toate păsările din calea mea ca să pot în gesturi simple să leg oceanele cu sfori pentru a poposi în Prefață la realitate.

Autorul propune o imagine globală a personalității sale, e un microcosmos, o identificare cu realitatea, Să ne mai trezim și noi la realitate / Culorile mai aprinse ar arăta mai frumos. Aleksandar încearcă o definiție a realității. Elementul personal al acestei definiții nu este identificarea trecerii prin ea, ci e doar o trăsătură, o bază de orientare, Să se umple fiecare cu ce vrea…Noi l-am golit pe-al nostru / Fiecare-și hotărăște soarta.

La un moment afirmația despre realitate pare surprinzătoare: Să-i mai conturăm cruzimea?/ să gândească și ei neprevăzutul din ele. La nivelul structurii expresiei verbale, Aleksandar își divulgă aproape mecanic viziunea despre realitate: Culori? / Realitatea nu are culori / pagină goală. Aceste câteva cazuri speciale sunt doar dominante singulare care nu pot nicidecum să ducă la o generalizare a realității - Dacă realitatea e așa grea / Și plină de responsabilități / Atunci eu rămân în vis.

Realitatea își continuă Viața, modelând șerpuit razele de soare spre un orizont ce paște iarba roșie din spuma de mare, în care tu copile mărturisești într-un comentariu că cineva te-a făcut să pierzi aceea inocență pură arătând viața ca o crudă realitate. Apoi spui tu că Nemuritorul din mine în fiecare dimineață își ia zborul…Taie razele soarelui… undeva lângă gleznele cerului înalt.

În căutările tale, dar și ale mele poposesc într-un Hotel de 4 stele, durerea ne este alinată de stele , acolo doar unde Cerul meu ți-a înmuiat privirea Cu culoarea mea dintâi, iar lacrima îmi umple cerul de rugăciuni că tu Doamne ai suferit Patimi.

Tema acestei poezii e cea religioasă, o vocație ușor mistică, Aleksandar ne prezintă o scenă din istoria biblică a omenirii – de fapt e o meditație asupra patimilor Celui care S-a jertfit pentru mântuirea neamului omenesc. E o amestecare de sacru și profan asociate cu multă candoare: Se-nalță peste lume, doi ochi plini de lumină / Iar cerul se apleacă, să-ți șteargă lacrimi moarte. Imaginea este spiritualizată și dă o altă formă expresiei. Întreaga poezie se organizează în jurul elementelor ce țin de patimi. Autorul încearcă să compună imginea iconică a Celui de pe Cruce: Și plânge peste cruce, un suflet de cristal / o inimă prea mare, un soare prea amar. Accentuând imaginile picturale, diminuiază într-un fel durerea, Crucea se înalță, spre zări întunecate, / Iar cerul se apleacă, să-Þi șteargă lacrimi moarte. Prin contrastul vizual se pun în opoziție omenescul și divinul, sugerate prin versurile: Pleci capul peste lume și-o lacrimă amară, / Pe-o aripă de vânt, spre infinituri zboară. Depărtându-mă de textul poeziei pot spune că autorul se hrănește din cuvântul Evangheliei.

Îmi aduc aminte…cum Colecționarul de aripi trăia cu speranța că într-o zi, aripa de vânt ucisă de soare îi va spulbera toate aripile… de atâtea furtuni, în jurul meu și-al tău doar Întuneric cu inimi frânte,unde păianjeni Și-au țesut pânze firave. Am privit pagina pe care am desenat trei puncte cenușii ca într-un Delir, Dar nu la fel ca atunci într-un Somn de primăvară, când Copacii înfloriți au prins rădăcini. În această poezie predomină tehnica picturală, Câmpul plin de flori pare de parcă / O parte din curcubeu s-a revărsat / Peste el, împrăștiind pete de culori. Autorul mărturisește că a vrut să surprindă natura cu zâmbetul pe buze și a reușit… în cer și-n imima mea Trece vremea. Minutul… o clepsidră neîntoarsă de mult… Timpul… se scurge încet de tot acum… Vremea trece mai uscând Culegător de stele- efectul imaginii este covârșitor. Ni se perindă prin fața ochilor scenarii cosmice: Am zărit atunci, undeva în depărtări / O lumină ce mă orbea fără voință, sufletul autorului ia forma lucrurilor pe care le sesizează… măinile-mi erau fierbinți, și-atunci / steaua polară s-a topit în palmele mele. Folosește un joc al nuanțelor: Mâinile-mi erau înghețate acum, / și-am scăpat coșul cu stele apoi mâinile mele amorțite, le-am coborât / Pe pământ… goale într-un Joc de oglinzi, acolo unde Mă strâpung lumini bizare… Și uit de mine. Între oglinzi și suflete de sticlă mă îndulcesc cu Cuvinte modelate.

Originalitatea poetului stă în folosirea cuvântului nu ca simplu obiect ci sub forma transformării lui în sens pozitiv, jubilează dându-i noi noi structuri lirice: luminile se despart prin cristale / lăcrimând a suferință.

Lumânările de gheațătopesc prin cuvinte Suflet de copil. Contopirea cu natura dă o sensibilitate deosebită poemului: Mi s-au scurs în palme atâtea anotimpuri, autorul se joacă nu numai cu cuvântul dar și cu ochii ajungând într-un nou Delir II.

Anotimpuri bolnave tușesc vânturi… Iar pe pământ, copacii obosiți își picură rugina… în Cântec de toamnă unde se poate asculta Primul și cel mai nemuritor cântec… pentru ultima oară Durere. Cuvinte și anotimpuri doar pe curcubeul agățat pe cer, iar aripile chinuite de lumină despleteau triunghiuri dreptunghice în Ideograme geometrice.

Soarele întinde linii curbe spre pământ acolo unde Pomul vieții vibrează în inimi muguri de lumină. Rădăcinile se leagă în Poem cu aripi de libelule și secunde unde roua dimineții s-a rătăcit în privirea-ți caldă în cealaltă lume a păsărilor. Cerul nu poate fi al meu,ci doar zborul pornit din palmele curcubeului.

Vine o zi de Rămas bun… bunicilor mei care mă veghează din ceruri. Un poem de dragoste închinat celor care acum sunt undeva în lumină. Legătura sufletească se cristalizează cu o mângâiere saturată uneori de magic, e de fapt o atitudine spiritual coplilărească.

Lacrimile au învățat să curgă, ondulat într-un Vis de primăvară, Iar luna își sprapune marginile, simetric / peste inima mea… în Rugăciune. Se realizează o armonie cu universul, plouă din ceruri cu păsări albe, care pătrund / în sufletul meu înflorind în palmele norilor calzi. Lumina este o trăsătură esențială a poemelor lui Aleksandar.

Anotimpul sufletului meu e o magie prin care Aleksandar transmite frumusețea primăverii, care își are rodul chiar în sufletul lui. Punctual de plecare al poemului e divulgat chiar din titlu… îngerii își cern puritatea aripilor în Marea sufletului meu.

Inima inundă marea cu misterul valurilor ascunse În castele de nisip apoi mă cufund liniștit în Joc de cuvinte albe sculptate într-un lemn de santal. Fiecare poem are ceva tainic, acel mister - M-am rătăcit undeva / Într-un abis plin de lumină… De lumini și umbre…

Într-un vals etern în pași mărunți legănam Gânduri de pe-o margine de suflet. Privirea culegea flori albastre, iar o Ploaie albă cuprindea Cerul și Pământul… în acest Univers…la o margine tăcută. Apare aici pentru prima data instrumentul de măsură a timpului: Clepsidra.

Stările sufletești care inundă poemul: Îngere, nu mă chinui! diferențiază tematica acestui poem. Ne surprinde acest dialog cu îngerul, în care, nu întâmplător, miracolul transcende în realitate. Gândurile unui critic supărat – revoltat își găsesc rezonanța în Sepuku într-o noapte de mai. E parcă un cântec fără cuvinte, aducând miresme puternice… un ram de măslin unde Anotimpurile curg în liniște spre inima mea.

Disocierea mutuală se răsfrânge În umbre de ceară tăcute și reci ca într-o Cădere, plângând cu cioburi peste un abis negru. Mă prind într-un Vis pe-o tablă de șah.

Aici mi se pare că miracolul nu stă în extraordinar ci în misterul pe care autorul îl dă fiecărui lucru, uneori imprevizibil. Tâlcul acestui vis, este ușor descifrabil, există totuși o graniță secretă, dar acceptată rațional de cititor pentru a putea pătrunde în universul poetului. Poetul investește nu numai sensibilitate ci chiar o cunoaștere dincolo de lucruri. Am să las celor inițiați în acest joc să caute misterul, care nu se desfășoară la nivel tematic, ci la nivelul semnificațiilor chiar și a reprezentărilor vizuale. Nu vreau să recunosc ca am fost făcută Șah mat! si nici ca e Lașitate ci doar că mă doare ceva…undeva în cerul tău plans…mi-aș răstigni trupul orb / peste inima ta… Am lăcrimat lângă tine și din durerea noastră totală s-a făcut Liniște.

Umbre albastre se dezlipesc treptat / De pe cerul verde si crud al acestui inceput ca într-o Înrădăcinare. Au inceput de astazi sa se clatine copacii in mine / si eu nu sunt, iar pe sub aceste nisipuri albastre și reci, Cai de mare amestecă între aripi, nopți tăcute și fierbinți... Mă cuprinde o Euforie, Iar ingerii se arunca speriati in zboruri inalte ca într-un Carusel.

Mă gândesc că De-ar avea cuvintele sens... silabele nu s-ar mai ascunde sub gesturi… poate n-ar mai frange atatea aripi să putem inscripționa Vise pe retină.

Proiecții vizuale, cotidianul devine un scenariu fabulos îmbrăcat în albul unei nopți de ianuarie, iar îngerii amestecă Cuvinte ruginite prin glasuri de sticla. Tablourile descrise par revelații care ascund o taină, o taină ce poate fi tălmăcită în graiul cuvintelor. Sunt viziuni clădite pe elemente de experiență vizuală care țin de destinul creator al poetului. Impulsul spre creație este dobândit de autor prin folosirea unor metafore care subiliniază virtuțiile creatoare. Cuvintele devin magice și fac din rostirea poetică un adevărat discurs.

Visurile mi se desprind usor de pe retina și la Răscruce de vânturi Toate copitele albastre / Se aduna in cochilia unui melc, Toate drumurile aduc in inima mea… Gânduri de toamnă.

O evoluție nebănuită a poeziei lui Aleksandar, el simte pragul unor noi realități, scoate la iveală tăinuite energii interioare: Coastele mele de lut se lasa seduse / De mainile firave ale vantului albastru.

Astazi mi s-au rupt aripile verzi din calcaie
pentru că aveam doar Ganduri de gheata, Iar tamplele-mi sunt inghetate. ca într-un Echilibru. Mi-e frig...si imi aduc aminte, Mi-e cald...si imi aduc aminte… Mi-e bine...si totusi uit sa-mi aduc aminte, și pentru că Uneori sunt doar o pată albastră, Visul balerinului colorează pașii unui menuet în Acorduri de chitara rupte dintr-un bolero ca într-un Peisaj cu lumină.

Copilăria poetului a depășit de mult sentimentul de mirare în fața lucrurilor, gândirea sa este proiectată în armonizarea imaginilor: in privirea mea somnoroasa / ratacita pe marginea unei cesti nebaute de cafea / eu sculptam cruci albe intr-o gutuie / uitata in geam...

Aleksandar poate fi numit poetul luminii cu toate că fidelitatea autorului în căutarea luminii în unele poeme este estompată. Originalitatea lui este de cultură formativă ca într-un mozaic derutant si divergent. Imaginistica joacă un rol important în poemele sale. El este un versificator nu numai de idei ci și a unui limbaj pesonal. Firescul poeziilor ține de spontaneitatea sensibilității, dar și de inocența poetului. În cazul fiecărui poem, el construiește valori pe care le concretizează în artă. Procedeele artistice care țin de poetică sunt mereu reînnoite. După părerea mea Aleksandar este un spirit construictiv în cadrul fiecărui poem, este identitatea cu sine a unui eu poetic în plină creștere conștientă.

Primele poezii par pietre de temelie a unui templu cu o geometrie deosebită, cu o arhitectură lăuntrică vizibilă proiectată pluridimensional. Natura pentru Aleksandar apare ca un simplu veșmânt sensibil al realității. Poezia lui este plină de simboluri și imagini evidențiate și puse în evidență. Folosind un limbaj aparte configurează misterul propriu. Spațiul interior ține de un orizont al cunoașterii și de unul liric, al trăirii. Se știe că, în general, un mare poet poate să întrețină un dublu raport cu canoanele versificației pe care o are în doatare: pe de o parte, le utilizează ca atare, fără nici o modificare, dar confiscându-le pentru sine; pe de altă parte, violentează parțial, sporindu-le astfel efectele, pe măsură ce le slăbește chingile… Mult mai spectaculoasă rămâne, însă cealaltă practică – a modificării, a spargerii canoanelor tradiționale… Asta face Aleksandar în majoritatea poemelor sale, nu are de loc respect față de unitățile silabice ale versului: un insidios ritm interior face ca într-o strofă, aparent tradițională ca prozodie, un vers să aibă mai mult cu una, două sau trei silabe, fără ca prin aceasta numărul accentelor să crească, deci fără o percepție efectivă a lungirii lui.

E drept că poezia lui Aleksandar poartă în ea elemente ale frumosului transpuse în stări ale sufletului, el vine cu un fond nou, dar și cu un stil personal. Cel mai important lucru pentru un poet este ca ceea ce spune să-și poată găsi ecou în sufletul nostru. Senzațiile poetice noi sunt adesea stranii, curioase, iar de nepriceperea unei poezii nu este vinovat întotdeauna poetul. Limbajul folosit implică o mare densitate de sugestie, el sugerează, solicitând din plin atât sensibilitatea, intuiția artistică a cititorului cât și experiența lui de viață, spiritul de observație, cultură, capacitate asociativă, care presupune aptitudini pentru corelațiile spontane în planul imaginarului. Mallarme spunea: că a numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, plăcere care constă din ghicirea treptată… sugestia e singura în măsură a da expresie structurilor invizibile, care constiuie figura interioară a universului, a profunzimilor sale. Ieșit din plasma afectivului eului creator, cuvântul în poezia lui Aleksandar comprimă murmurul vibrațiilor intime ale acestui eu.


Putința noastră de a ne re/găsi în sufletul celuilalt e singura valoare omenească, fără bunătate și iubire, fără încredere și fără visuri totul e zadarnic. Nu biruința e frumoasă, nu biruința e sublimă, ci drumul până la dânsa!!!




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!