poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2143 .



Akropolis, Adieu
eseu [ ]
Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-03-14  |     | 



         …Dar pentru că veni vorba despre lumea grecilor, să ne oprim o clipă și să vorbim despre arta lor.
         Este greu pentru noi, oamenii moderni, să înțelegem întrutotul arta grecească. Mai ales că prin „artă greac㔠ne referim la arta creată de-a lungul a peste 3000 de ani într-un areal care se întindea din Creta pînă în nordul Mării Negre și sudul Italiei până pe malul Eufratului, ba chiar în unele locații din vestul Spaniei și chiar pe Insula Britanică. În cele trei milenii, „Lumea Greac㔠a străbătut diferite civilizații care uneori s-au înlocuit una pe cealaltă, dar și mai des s-au întrepătruns, rezultând forme uimitoare de artă și cultură. Totodată, este greu să aplicăm criteriile de estetică după care ne ghidăm noi, oamenii mileniului trei, unor opere de artă create cu peste două, trei, sau chiar cinci mii de ani în urmă.
         Să luăm de exemplu statuetele așa-zisei culturi a „Cicladelor”. Aceste figurine umanoide cizelate fin din marmură șlefuită la perfecție – într-o perioadă în care în restul lumii piatra era încă cioplită grosolan pentru a executa unelte primitive – pot sta cu cinste în vitrinele oricărui muzeu de artă modernă, de faimă mondială, alături de statuete executate de Rodin, Brâncuși sau Moore. Sau, picturile minoice din insulele Creta și Thera, vechi de peste 4000 de ani, executate cu o tehnică desăvârșită - care va atinge asemenea calitate abia în Roma imperială sau în arta Renascentină. Sau, mai aproape de noi, frescele din Tirint și măștile din aur de la Micene, datând de 3500 de ani. Sau, arta grecească clasică, veche de 2500 de ani. Sau arta elenistică, dusă de macedoneeni până pe malurile Indusului...
         Stăm acum și ne întrebăm: cum a fost posibilă atingerea unor asemenea culmi în artă - și prin asta înțelegem în TOATE artele, de la arhitectură la pictură, sculptură, ceramică... ba chiar și în teatru, poezie, filosofie, matematică, navigație, artă militatră, etc. – realizată pe vremea când restul omenirii abia se muta din peșteri în bordeie săpate în pământ. De o țară care nu era țară, de o nație care nu era nație – ci un conglomerat de orășele cel mai ades în conflict unele cu celelalte. Să fi avut acești greci un simț artistic deosebit?
         Azi cu greu ne putem închipui splendoarea unui templu grecesc. De o arhitectură desăvârșită, armonios, echilibrat, împodobit cu frize pline de sculpturi din marmură de mărime colosală, pictate, se pare, pentru a le insufla viață, cu metope pulsând de viață, redând scene din viața de zi cu zi, adăpostind statuia colosală a câte unui zeu sau zeiț㠖 sclipind bogat împodobite cu haine scumpe și bijuterii din aur...
         Care era, totuși, rostul acestor capodopere? În primul rând unul funcțional și religios. Dar și estetic. Faptul că, de exemplu, statuile frizelor și metopelor – inclusiv statuia colosală a Athenei, înaltă de peste 12 m, având statuia zeiței Nyke (Victoria), de mărime naturală, pe un braț - au fost executate la templul zeiței Athena Parthenos de pe Akropolele capitalei Aticii antice, în numai patru ani, se explică într-un singur fel: sute de artiști talentați au lucrat simultan, sub conducerea marelui Phideas. Într-un oraș locuit de câteva zeci de mii de locuitori – incluzând în numărul acestora și pe sclavi, paria, meteci – sute de artiști lucrau să împodobească cu splendori un singur templu! În timp ce alții lucrau la alte temple, la alte construcții monumentale, iar alte mii continuau să picteze vase, să modeleze statuete și figurine de teracotă, să picteze locuințe, să țeasă, să execute mobile fine...
         De ce oare? Doar o singură explicație pot găsi acum, la repezeală: grecilor, atenienilor, le plăcea frumosul. Le plăcea să se înconjoare cu lucruri frumoase, așa cum le plăcea să își petrecă vremea în sânul naturii. Le plăcea să își călească trupul în exerciții în palestra, după care își exersau mintea în discuții filosofice purtate în Agora sau parcurile lui Lykeos și Akademos... Își făceau timp pentru a urmări piesele de teatru – jucate în amfiteatre în fața a peste 10000 de oameni! – să urmărească întreceri sportive pe stadionul de peste 50000 locuri, sau să asiste la spectacole de muzică și dans... Și fără ca toate acestea să-i împiedice, bineînțeles, să se ocupe de antreprizele proprii, pe care le-au împrăștiat în cele patru zări. Cu adevărat o aplicare a perceptului păstrat prin filieră latină, de cei care, cucerindu-i politic pe greci, au fost la rândul lor cuceriți de civilizația și cultura acestora, romanii: mens sana in corpore sano.
         De ce am făcut această scurtă trecere în revistă a culturii și artei grecești? Pentru că, din păcate, toate acestea au trecut. După o perioadă elenistic㠖 încă și mai bogată! – după ce și-au exportat civilizația popoarelor cucerite de Alexandru – din Egipt până în pragul Indiei – și romanilor cuceritori, grecii și-au pierdut dragostea pentru frumos sub atacul crâncen și devastator al creștinismului „ortodox și catolic” care le permitea totul DINCOLO, în cer, în schimbul renunțării totale AICI...
         Unde ne situăm noi, românii, în raport cu această moștenire a fraților greci, ei înșiși indo-europeni cu multe influențe tracice? Românul a iubit dintotdeauna frumosul. Și-a împodobit existența cu lucrări frumoase – să privim numai realizările artistice ale civilizațiilor neolitice de pe teritoriul a ceea ce se va numi „Dacia”. Din păcate, poporul român se va forma sub semnul crucii, sub umbra creștinismului ortodox. Nu a atins – până recent – o civilizație culturală umanistă. Tot ceea ce a putut creea au fost obiecte artizanale – cu suflu de geniu unele – dar atât! Frescele neo-bizantine pictate pe pereții (interiori și exteriori) a unor mânăstiri sunt „excepția care întărește regula”, sunt „accidentele” care au găsit omul (artistul și patronul) potrivit, la ceasul potrivit...
         „Răzvrătirea” de sub canonul bizantin a permis apariția unei școli naționale de artă care, în multe cazuri, a atins geniul. Au fost mulți români care s-au dedicat cu bucurie artei, pentru a o produce sau a o colecționa. Din păcate, această perioadă fastă artei românești a avut o durată scurtă, mai scurtă de 100 ani. A urmat o perioadă la fel de puțin propice artei ca și evul mediu religios, prelungit la noi până la venirea monarhiei străine – cea care ne-a adus și pe noi „în Europa”. Chiar dacă unii artiști au continuat să creeze, mulți din ei refuzând să-și prostitueze talentul, chiar dacă au mai apărut câțiva artiști care au creat artă (mai ales pe alte coclauri ale lumii), marea masă a poporului a căzut sub imperiul kitchului – inclusiv a celui „de Stat”, „patriotic”. Intelectualii cu simț artistic s-au văzut puși în imposibilitatea de a mai colecționa obiecte de artă - din lipsă de bani și de teama sistemului politic.
         Iar azi? Azi se poate constata o uscăciune artistică greu de întâlnit prin alte părți ale lumii. Artiștii populari crează non-artă, pentru că doar asta se mai vinde. Artiștii – acei puțini care refuză încă să-și prostitueze talentul, caută alte surse de venit. Nimeni nu cumpără artă în România – mai important ni se pare un termopan, o rochie, un papuc, o seară la bar, un... Dar ce nu ni se pare mai important decât un tablou sau o sculptură? Tinerii artiști, absolvenți ai institutelor de artă plastică de renume, se dedau la exhibiționisme ieftine care, chiar dacă nu le aduc faimă și bani, le asigură studii și participări internaționale. Singurii care mai colecționează artă în țară sunt ultra-bogații din Parlament, Senat, Guvern, mafie... Dar ei o fac în scopul evaziunii fiscale, cumpără tablouri de maeștri recunoscuți, cu milioane (de dolari), fără a se mai „încurca” să cumpere artă românească.
         Povestea un cunoscut de-al meu că a asistat la închiderea unei expoziții a lui Sălișteanu – ultima în ultimii șapte ani. Vânduse două lucrări... Colegi ai acestui cunoscut artist fuseseră încă mai puțin norocoși – vânduseră câte o lucrare, eventual, în ultimii doisprezece ani! Deși aveau lucrări vândute mai peste tot în lume, în țară continuau să nu-și găsească patroni. Muzeele nu mai achiziționează nimic, la fel instituțiile de Stat – preocupate mai ales să aranjeze birourile directorale la un nivel în care însuși Bill Gates s-ar simti stânjenit...
         Această cunoștință a mea a adus cu el un tablou semnat de un pictor trecut în Enciclopedia Pictorilor Români Contemporani. A dat 100USD, cu ramă cu tot. Rama care în urbea aceasta ar costa cam 120 dolari...
         Dar ceea ce l-a cutremurat și marcat cel mai mult a fost întâlnirea dintre cele două civilizații – cea antică, grecească, pe de-o parte, și cea contemporană, românească. Participând la o excursie în Grecia, a avut norocul să însoțească un grup de intelectuali români. Mai tineri, mai în vârstă, câțiva pensionari... Unii proprietari de afaceri rentabile, alții membrii ai Academiei, alții lucrând prin Institute. Chiar și doi studenți. Doctori, ingineri, profesori, economiști...
         A observat cunoscutul meu că unii dintre ei se eclipsau de la vizitarea unor obiective. Unii au văzut Delphi, dar nu Olympia. Alții Olympia, dar nu Mykene... Epidaurus a fost vizitat doar de o mână de români, restul așteptând liniștiți și răbdători pe bănci, în soarele generos – după ce au încercat, destul de timid, e drept, să convingă ghidul „să se sar㔠peste vizitarea străvechiului sanctuar al lui Asklepios, cu teatrul lui cu tot...
         Dar, ajuns la poalele vestitelor Akropole, a asistat la ceva incredibil!... Cum? Vi se ridică părul pe mână? Vă cred, am aceași senzație, dar lăsați-mă să continui. Din cei 47 de turiști, inclusiv ghidul, doar șase au urcat treptele Propileelor. Restul, după ce au căpătat informațiile de rigoare, s-au repezit în jos, pe străduțele care duc spre cartierul Plaka și magazinele din Monastirakis. Șase din 47!
         Ceilalți nici nu s-au oprit să dea explicații. Doar câțiva au mârâit „Am mai văzut pietre...” Iar doi bătrânei, care au stat în dubiu circa un minut, au murmurat „Biletele pentru amândoi ar fi 24 de euro.”, după care au pornit grăbiți în urma celorlalți. 24 de euro, prețul a două kile de măsline...
         Oameni luptându-se cu viața, românii. Obișnuiți de acum să se întrebe: „Dar mie ce-mi iese?”, căutând un profit material, oricât de mic, în toate cele. Alergând după o realizare rapidă, după o rezolvare ieftină a unor necesități materiale. „Minți înguste, frunți tembele”, așa ne caracteriza Poetul nu de mult, doar cu vreo patru generații în urmă. Obișnuiți să-i privim cu aroganță disprețuitoare pe inculții de americani și canadieni care nici nu au habar unde-i Plaka (și magazinele ei de blănuri...) Agățând de perete, în lipsa „răpirii din serai”, niște printuri „second hand”, niște bliduri și stergare „artizanale” de duzină, sau vreo icoan㠄tradițională”, kitsch.
         Să ne mirăm, atunci, că acest cunoscut al meu nu reușește să adune o mână de români cărora să le vorbească despre artă? Cărora să le dezvaluie secretele creației artistice – atât de grea, dar atât de plină de satisfacții morale și spirituale? Că sunt unii care își permit să îi terfelească gândul bun – reprezentanți tipici ai românilor comozi și interesați doar în aspectul material al existenței?... Ca unul isi permite sa intrebe (ironic, sper): „Dar ce a dat Europa lumii în afară de cultură și civilizație?”
         Mda. Cred că m-am aprins puțin, vă rog să mă scuzați. Doream, de fapt, să vă invit după încheierea conferinței la vizitarea expoziției „Arta insulelor grecești”, adăpostită în această clădire până mâine seară. De fapt, cred că o să închei expunerea mea aici, pentru a avea timp... Hm... Vă rog, vă rog, nu vă îmbulziți la ieșire, sunt sigur că expoziția...
(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediția a II-a)

Nota Redacției:


Precum era de așteptat, Profesorul a fost singurul vizitator al expoziției „Arta Insulelor Grecești” (Arts in Greek Islands) – alături de câțiva localnici curioși și tăcuți. Trebuie, totuși, să vă dezvălui un amănunt care face ca patosul profului să fie de doi bani: nici el nu s-a înscris la cursul de artă al cunoscutului său! A găsit și el o mulțime de justificări: nu am timp, nu am talent, am o a doua slujbă (se referea, evident, la seria de expuneri...), am obligații familiale, etc. Oricum, un sentiment de jenă, probabil, îl face să folosească termenul de „cunoscut” în descrierea relației cu prietenul său...


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!