poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4408 .



Cuvânt de călătorie prin spațiul geometriilor sing
eseu [ ]
Amfitrion: Luminița Suse Colecţia: Articole de teorie si critica literar?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adina Ungur ]

2003-07-18  |     | 



     Aș fi pornit istorisirea călătoriei mele prin filele “suseniene” (dacă îmi permiteți să numesc astfel poeziile autoarei Luminița Suse), începând chiar cu titlul volumului, Geometrii singulare, ca și cum m-aș preface că nu știu care mi-e destinația sau ca și cum aș căuta sensul apropiat sau simbolic al concepției excelent reprezentate prin titlu. Însă nu, m-am răzgândit, așa că voi spune mai întâi ceea ce am întâlnit pe drum și bineînțeles locurile pe unde am mai poposit, cu ochii, cu degetele, (oprind pagina sau notând), cu gândurile sau cu mine.
     Călătorind, cum spuneam, din filă în poem, din poem în vers, din vers în vocabulă, idee, printre cele 5 capitole sau cicluri de poezii, eu (cu mine) am făcut trei escale între cuvinte și spațiile albe. Nominalizându-le le-aș spune: poezia de dragoste, unde autoarea ni-l prezintă într-o lumină indiviualistă (austeră) pe iubit, acestei opriri i-aș spune 1. Bărbatul privit ca geometrie interioară; 2. Lumile - prezentarea unei serii de lumi paralele imaginând un existențialism vivace, metamorfic, în ele, pe care eul poetic îl narează ca pe un vis sau ca pe o revelație onirică, cu filosofia zborului propriu prin lumile posibile, trecute, prezente sau mai ales viitoare; și 3. Geometria - o deosebită atenție pentru geometria estetică a poeziei, a versurior, a întregului volum, ca formă (evident reprezentată aici) și nu în ultimul rând o geometrie a sinelui. Am să încep în ordine inversă.

3. Geometria.
     Estetica aranjării versului. Citind volumul de poezii "Geometrii singulare" ne amintim automat că geometria ca știință studiază formele și proprietățile figurilor spațiale. În prezentarea volumului, lesne se observă obsesia creativă sau o anume preferință a poetei de a-și exprima gândurile cuprinse în învelișul estetic al poeziei cu formă fixă, adeseori simetrică, purtând însemnul ordinii, al echilibrului. Tot în același registru al formei, observăm grija autoarei de a se delimita de limbajul comun, banal, folosind ca mijloace de expresie neologismele, imaginile complexe exprimate adeseori prin metafore, (care nu alterează sensul ideii), și desigur trebuie să remarcăm și tehnica bine pusă la punct a scriiturii, abordând cu îndrăzneală și pricepere multiple procedee stilistice. Începând de la structura versurilor, simetria rimelor, conținutul ideatic al poeziilor cu formă fixă (sonetele cu cele 14 versuri, majoritatea fiind dispuse în strofe a câte 4, 4, 3, 3 versuri) până la octave, utilizarea rimelor încrucișate, îmbrățișate, combinații de rime în aceeași poezie, rime de tip feminin (bisilabice) sau oxitone (de tip masculin, monosilabice), etc.
     Un exemplu extraordinar de poezie cu rimă interioară, (în care geometria construcției apare într-o dispunere simetrică a versurilor), ar fi Despre iubire numai de bine, scrisă desigur cu un avânt ludic și ironic pe alocuri și prezentată grafic într-o formă deosebită, având aspectul, nu întâmplător, al unui fluture sau a unei păsări lansate într-un zbor vertical.

Geometria sinelui.
     Oprindu-mă din nou construcția poeziei, de data aceasta la nivel ideatic, concepția poemului dezvăluie un sine activ și static totodată, în raport cu lumile pe care le prezintă sau în care trăiește, contemplând. De aici apare uneori și senzația de răceală, austeritate, distanțare. Eul poetic pare un observator imobil adeseori, narând despre trecut, prezent sau viitor, în timp ce privește exteriorul dintr-o anume perspectivă statică. Astfel, gestica poetei fiind mereu cea a mirării, a admirației, a siderației, contemplării, a uimirii, a constatării, a risipei ș.a., exprimate in discursuri poetice de tip monolog, emițând întrebări retorice sau formulând judecăți de valoare, constatări, concluzii, etc. Rareori autoarea se implică, devenind ea însăși un protagonist activ, folosindu-se implicit ca imagine de mișcarea propriu-zisă, de actul gestic. Poem circular este una din poeziile care se distinge, din acest punct de vedere prin motricitate.
     În această ipostază obișnuită a eului (static ca prezență) poeta ne expune un trafic perpendicular al trăirilor conturbând până la tulburare propriu-i interior, acest flux trecând printr-o axă a geometriei eului.
     Articolul demonstrativ (folosit adeseori) sau adverbele de loc și de timp plasează fabula poeziei cu ajutorul imaginilor compuse, într-o arie spațială strictă. Îi oferă lectorului încă din primul vers un punct clar de reper, dă un contur poveștii, arată cu degetul spre subiect, dezvăluindu-i ulterior forma și proprietățile. Astfel, subiectul primește un amplasament strict în spațiu, un contur, obiectualizându-se ca un corp geometric cu traficul de trăiri migrând vertical printr-un etern Axis Mundi.
     Concluziile, culminația se prefigurează aproape de fiecare dată în penultimul fragment al poemei sau al strofei ultime, lăsând finalului o portiță spre actul meditativ.

-Eu aș completa că versurile Orianei sunt aliniate în coloane ca niște soldați pe câmpul de luptă. Și mai zic eu că ideea se supune dispunerii cuvintelor în vers, într-o ordine precisă, așa ca la armată. Eu cred ca Orianei îi place matematica...
*

2. Lumile.
     Luminița Suse povestește siderată și aproape absentă din cadrul în care plasează acțiunea, lumile pe care le întâlnește, evoluția lor independentă de spațiul real, împrumutând de acolo doar o recuzită de elemente (cu valențe simbolice), creându-le imaginativ, un sens ontologic. Prezentarea acestor lumi interioare, pe care le relatează privind în geometria-i proprie, e redată cu precizie și convingere împrumutand mereu o recuzită bine cunoscută din spațiul real. Așadar ni se prezintă în aceste lumi evoluția ontologică de tip migraționist, și metamorfic a ființelor sau chiar personificări ale unor obiecte cu valențe simbolice, și existențe paralele în timpuri și spații diferite, dar paralele (Aștept să ningă, Speculum mundi, Panpsihism, etc.)
     Descoperim printre poemele Luminiței Suse o adevărată filosofie a zborului, ipostaziat într-un mod individual și autentic. Divinitatea denumită "Geometrul sorții" are un rol decisiv în evoluția acestor lumi trecute și viitoare, el "sapă prelung răscolind /zboruri în viitorul de cremene...", cioplind "din stânca minții" . (Obsesia zborului).
     Rămânând în aceeași zonă, cea a înălțării, avem ocazia să întâlnim deosebite imagini spațiale, prezentate cu delicatețe: asincronia separării, a distanței, prin zborul dublu al celor doi, (Unul din doi). "Geometrul sorții" intervine probabil și aici, opunând cele două zboruri într-o urcare respectiv o coborâre, unul asfințind "în brațele acelui temut/neclipit de felină pândind" și "mișcarea într-un iris de lut", o balanță înclinată sus sau jos, niciodată la mijloc, un zbor simetric, dar asincronic, cum spuneam, al iubirii, lăsând la latitudinea cititorului să decidă care dintre cei doi e cel care urcă, respectiv cel care coboară.
     Zborul protector apare înfățișând autoarea din nou într-o postură gingașă, însă puternică și protectoare în același timp, o femeie care ține sub una dintre aripi pe fiul ei, iar sub cealaltă, bărbatul, ocrotindu-i totodată cu devoțiune și iubire (Zborul vulnerabil).

     Aceste multiple momente ale zborului ne dezvăluie prezența ingenuă a poetei, un anume tip de zbor înzestrat cu toate însușirile feminității (sensibilitate, gingășie, candoare, naivitate, etc.) și este firesc, deoarece gestul înălțării e o consecință a actului interior al iubirii. Pentru că, vorbind despre poezia Luminiței Suse, putem spune că aici, iubirea în sine se consumă ca un act interior.
     Alte imagini miraculoase ar fi, spre exemplu, o evadare din muzeu a unei păsări de piatră, Sonetul primului zbor, imaginea deosebită a zborului din fântână Ruperea de apă, delicatețea, gingășia deosebită, spiritul ludic și naivitatea înfățișându-ni-se din plin în De-a licorna oarbă, unde ea, candidă, își cheamă iubitul complice la binecunoscutul joc al copiilor, cu o inocență fermecătoare.
     În aceste lumi timpul pare și el un migrator, totul se mișcă se modifică, doar imaginea celor doi apare ca neschimbată în decor, trăirile intense petrecându-se la nivelul axelor interioare ale personajelor amintite.


1. Poezia de dragoste. Geometria interiorității bărbatului.
     Iubitul apare ipostaziat binar:
1. ca o entitate de o esență total diferită de cea a femeii, privit ca “un rău” evident, dar necesar, individualist și rece, adeseori. Acestea sunt poeziile care exacerbează trăsăturile din profilul cinic al bărbatului, el fiind imaginea care domină - în acest context- în poezie.
2. ca o prezență părtașă dar neclintită în fața iubirii femeii, consumate ca act interior, însă etalate uneori prin gesturile firești ale unei feminități vulnerabile. De data aceasta ea, femeia, apare din perspectiva protagonistului implicat, aici, profilul ei, conturându-se. Bărbatul poartă și el în sine o geometrie a eului, și cu toate că cei doi sunt ființe complementare, contururile lor îi îndepărtează, există mereu un spațiu separat, care îi particularizează pe fiecare dintre ei, nelăsând loc acelei contopiri spațiale, altfel spus, nelăsând loc și timp, împlinirii.

- Eu aș intreba-o pe Oriana dacă mă lasă să le spun poeziilor ei monade? Că mie așa îmi par geometriile astea singulare. Ca niște entități singulare, unice, în care universul își reflectă total existența. Hai c-am zis-o, mai bine tac.
*

     Antitetică ipostazei gingașe, ludice, naive despre care aminteam înainte, apare pe alocuri ironia, ca mijloc de expresie. Rece și tăioasă, cinic prezentată în câteva ipostaze, dar prezentă ca și concluzie sugestivă în finalul acelor poezii. (Aș remarca aici maturitatea poetei, subtilitatea sugestiei și precizia exprimării ideii în vers.)
     Geometria sinelui bărbatului este și ea duală, pe de o parte apare bărbatul în fața căruia poeta își exhibă feminitatea duioasă, iar pe de altă parte, bărbatul ca imagine puternică a durerii malignei neîmpliniri, contrastând fatal și opunându-i-se definitiv, în opinia poetei. Întâlnim imagini interesante ale bărbatului-ulcior, bărbatul nesătul, care poartă mereu apa la fântână, neciobindu-se, bărbatul-mașină, care conduce, în pieptul lui locuind un volan, bărbatul orgolios și neînduplecat, inima lui nefiind altceva decat "o amuletă frigidă de sticlă" (Între brațele acestui bărbat). Alteori cinismul, realitatea expusă într-un mod tranșant, ironia sau autoironia, nu scapă ochiului critic al poetei insinuând cu subtilitate: "Comisionarul rupe din carnet o scutire de taxe pecuniare/Pentru anul morții, spune, vei plăti mai puțin cu o întoarcere." Sau: "Nașteri premature de vise mărunte", (Dimineața de aprilie). Sau o altă afirmație sugestivă a constatării unei stări de fapte: "Nu e suficient să fii doar puțin smintit/Să dărâmi sanctuarul unui vis megalitic (Frântură din aripa stângă).

-Eu vreau să spun că nu o văzusem pe Oriana, dar când i-am citit poeziie mi-am imaginat-o cumva. Într-o seară de-a mea neliniștită, mi-am luat inima in dinți și i-am scris pur și simplu o notiță sub poezie. O redau:

~Te rog să nu te superi pe mine, dar eu te văd ca pe o femeie albastră, crescută din mare, din ocean, dar nu de un albastru comun ci unul impregnat cu fel de fel de nuanțe de corali, aici esti mai mult cărămizie, dar eu te văd mai mult albastră-marină. Si cred că ai brațe lungi și subțiri care se întind prin universuri și curăță stelele de praf. Uite cum te văd eu! Scuze pentru (pe lânga poezie).~

Si așa o și vedeam. Albastră, înaltă, întinzându-se undeva peste ocean, protectoare. A doua zi Oriana a scris un autoportret frumos din care voi cita și eu, așa ca să nu mă las mai prejos. Doar începutul și finalul. Se numește "Albăstreaua sălbatică". Zicea așa:

"Romeo mi-a scris ceva mai albastru decât trist,
că sunt o femeie albastră, ieșită din comun,
așa cum apa iese din matcă și inundă șesul cu ambiții marine,
sau cum manechinul din culise iese în evidență
curățând cu pămătuful praful de stele din vitrine,

cu puțină imaginație, chiar și constelația Orion în apus
are formele femeii_fluture_cu_albăstrea_pe_coapsă ..."

și

"...așadar, în tot timpul acesta
al bărbatului mai puțin ca perfect și mai mult ca trecut
Eva se iubise incestuos cu o coastă cartilaginoasă
Afrodita se născuse prematur din placente albastre de valuri
Julieta se culcase pe coji de măr mai indecente decât verzi"

Asta, așa, pentru că veni vorba de bărbatul ca geometrie singulară. Am tăcut, gata.
*

     Dualitatea interiorității individuale este de necontestat în concepția poetei, binaritatea, perechea, coastele complementare apar mereu ca motiv, însă singularitatea, solitudinea primează prin separarea geometrică a spațiilor interioare. Vorbind despre singularitate, poezia Acolo, pe culme este un îndemn pozitiv spre ridicare din negura singurătății, care poate fi până la urmă, nu un blestem ci o virtute.

-Aici, dacă îmi dați voie am să vă mărturisesc ceva. A fost odată ca în povești (numai ca asta nu e poveste) un moment foarte dificil mie, care îmi dădea târcoale, care mă răscolea, un moment în care constatarea singurătății îmi părea cumplită. Oriana m-a luat de mână și mi-a arătat cum "Acolo, pe culme" e loc numai de sigularități. Poate n-o să mă credeți, dar Oriana și-a întins astfel brațele-i lungi până peste ocean și m-a ridicat, scuturându-mă de praful acela usturător. Am citit adeseori acel îndemn. Însă de atunci, nu știu de ce, aveam să ramân de o mie de ori mai singur și părăsit de ființe dragi, aruncat chiar. N-aveam eu de unde să știu că de atunci încoace “geometrul sorții” mele, avea să mă cioplească în decurs de doar un an, de o mie de ori mai mult. Dar știu că astfel, Oriana mi-a fost mereu alături.
Mărturisesc că nimeni nu mi-a făcut un asemenea dar. Pe care îl citesc atunci când mă doare, care mă ia de mână și mă ridică, pe care vi-l dăruiesc din partea ei ca pe un neprețuit balsam. "Acolo, pe culme."
*

     Închei povestea călătoriei mele prin "Geometriile singulare", deoarece m-am întins mai mult decat mi-am propus inițial. Dar dacă aș încerca să rezum în cateva cuvinte (versuri), aș spune astfel: Luminița Suse propune iubitului (atât de diferit ei ca interioritate) “un adio extatic”, pentru că până la urmă cu toții suntem entități separate, geometrii singulare, iar împlinirea iubirii nu pare a fi în acest caz posibilă “Dar avem vocația risipei albastre”. Iar în loc de final voi lasa doar:
“Gestul meu singular a rămas suspendat/ între tâmplele celui mai amnezic bărbat" pentru că "e loc numai pentru singularități/ acolo pe culme."



Adina Ungur






_______________
Notă:

După câteva investigații am aflat că vocea aceea care intervenea peste cuvințelul pe care voiam să-l spun aici de față, aparține totuși cuiva. Dar n-am înțeles de unde apare el aici și de ce-mi sperie ghilimelele de fiecare data cand începe sa vorbeasca? Și de ce nu reușesc să șterg aceasta voce de aici? Am dedus din context ca e cineva cu numele Romeo. Și cine să fie Oriana? Eu nu știu. Poate ar fi mai bine să o întrebați pe autoarea volumului "Geometrii singulare".

Cu bucurie și cu mulțumiri pentru înțelegere, a dumneavoastră, călătoare,

aceeași.



















Cuvânt de călătorie prin spațiul "geometriilor singulare"
Amfitrion: Luminița Suse



Aș fi pornit istorisirea călătoriei mele printre filele "suseniene", dacă îmi permiteți să numesc astfel
poeziile autoarei Luminița Suse, cu observații referitoare la titlul volumului, "Geometrii singulare", ca și cum m-aș preface că nu-mi știu destinația sau aș încerca să caut sensul apropiat sau simbolic al concepției poetice, excelent reprezentate prin titlu. Însă, nu, voi spune mai întâi ceea ce am întâlnit pe drum și bineînțeles locurile pe unde am mai poposit, cu ochii, cu degetele, oprind pagina sau notând, cu gândurile sau cu mine.
Călătorind, cum spuneam, din filă în poem, din poem în vers, din vers în vocabulă, idee, printre cele 5 capitole sau cicluri de poezii, am făcut trei escale între cuvinte și spațiile albe. Le-aș nominaliza astfel: poezia de dragoste, unde autoarea ni-l prezintă într-o lumină defavorabilă, individualistă, chiar austeră, pe iubit;
acestei “opriri” i-aș spune: 1. Bărbatul privit ca geometrie interioară; 2. Lumile - prezentarea unei serii de lumi paralele, imaginând un existențialism vivace, metamorfic, unde eul poetic narează descriptiv lumea, ca pe o revelație onirică, creând o întreagă filosofie a zborului
propriu prin lumile posibile, trecute, prezente sau mai cu seamă, viitoare; și 3. Geometria – modalitatea de expunere grafică a poeziei (ca formă estetică), a întregului volum, respectiv ideologia unei geometrii imanente a sinelui.
Am să încep o scurtă prezentare a periplului meu, povestind în ordine inversă descrierii de mai sus.




3. Geometria.
Estetica aranjării versului.

O dată cu lectura volumului de poezii "Geometrii singulare" ne amintim că geometria, ca știință, studiază formele și proprietățile figurilor spațiale. În prezentarea grafică a volumului, lesne se observă obsesia creativă sau o anume preferință a poetei de a-și exprima gândurile cuprinse în învelișul estetic al poeziei cu formă fixă, adeseori simetrică, purtând însemnul ordinii, al echilibrului. Păstrând același registru, cel al formei, observăm, de asemenea, grija autoarei de a se delimita de limbajul comun, banal, de sintagmele perimate, utilizând ca mijloace de expresie, neologismele, imaginile complexe derivate adeseori din metafore, (care nu alterează sensul ideii), jocurile de cuvinte (“Specie de tei ubesc”) sau modificarea în context a expresiilor uzuale, “răstoarnă comete din conuri de umbră”, “umbra-mi hrănește guri de pământ”, (“Inițierea licornei”).
Așa cum spuneam, lecturând creația în versuri a Luminiței Suse, remarcăm o tehnică bine însușită a scriiturii, maturitatea poetică, autoarea abordând cu îndrăzneală și pricepere multiple procedee ale prozodiei, formându-și în timp un stil personal de a scrie poezie. Începând de la structura versurilor, simetria rimelor, conținutul ideatic al poeziilor cu formă fixă (sonetele cu cele 14 versuri, majoritatea fiind dispuse în strofe a câte 4, 4, 3, 3 versuri sau octavele), până la utilizarea rimelor încrucișate, îmbrățișate, combinații de rime în aceeași poezie, rime de tip feminin – bisilabice - sau oxitone - de tip masculin, monosilabice – poeta, deși promotoare a neologismului ca tendință de a depăși stilurile “non-curentului” contemporan, păstrează canoanele speciilor lirice, conturându-și gândurile în diferite forme ale poeziei clasice, rareori apelând la versul alb, liber specific modernității.
Un exemplu extraordinar de poezie cu rimă interioară, în care geometria construcției apare într-o dispunere simetrică a versurilor, este poezia "Despre iubire numai de bine", scrisă desigur cu un avânt ludic și ironic pe alocuri și prezentată grafic într-o formă deosebită, având aspectul, nu întâmplător, al unui fluture sau a unei păsări lansate într-un zbor vertical.
Fabula, povestea, întâmplarea, discursul poetic se prefigurează ca suspendate undeva într-un viitor presupus, finalul poeziilor nefiind aproape niciodată unul închis, dimpotrivă, jocul poetic pe care ni-l oferă lectura fiind cel al intuiției, poeta propunându-ne discret un final participativ, presupus, interogativ. Finalului îi este rezervată o portiță deschisă spre interpretare, meditație, un drum care deși pare cel deschis duce doar în sensul pe care inițiatoarea lui l-a prefigurat în discursul poetic.
Acesta este și farmecul poeziei, finalul care aproape niciodată nu rupe violent sau tranșant drumul pe care autoarea ni-l propune din primele versuri, optimismul și speranța, cele care conferă forța și puterea redresării sinelui, incompatibilitatea spirituală și sufletească a celor doi iubiți, fiind prezentată episodic, în fragmente.



Geometria sinelui.
Oprindu-mă din nou la construcția poeziei, de data aceasta pătrunzând la nivel ideatic, descopăr în concepția poemelor un sine activ și static totodată, în raport cu lumile pe care le prezintă sau în care trăiește, contemplând. De aici apare uneori și senzația de răceală, austeritate, distanțare. Însă detașarea autoarei este doar mimată, absentă doar la suprafață. Eul poetic pare adeseori un observator imobil, narând despre trecut, prezent sau viitor, în timp ce privește exteriorul dintr-o anume perspectivă statică. Astfel, gestica poetei fiind mereu cea a mirării, a admirației, a siderației, contemplării, a uimirii, a constatării, a risipei ș.a., exprimate în discursuri poetice de tip monolog, emițând întrebări retorice sau formulând judecăți de valoare, constatări, concluzii, etc. Rareori autoarea se implică, devenind ea însăși un protagonist activ, folosindu-se implicit, ca imagine, de mișcarea propriu-zisă, de actul gestic. "Poem circular" este una din poeziile care se distinge, din acest punct de vedere prin motricitate.
În aceasta ipostază obișnuită a eului (static ca prezență) poeta ne expune un trafic perpendicular al trăirilor conturbând până la tulburare propriu-i interior, acest flux de trăiri și sentimente trecând printr-o axa a geometriei eului.
Articolul demonstrativ (folosit adeseori) sau adverbele de loc și de timp plasează fabula poeziei cu ajutorul imaginilor compuse, într-o arie spațială strictă.
Îi oferă lectorului încă din primul vers un punct clar de reper, dă un contur poveștii, arată cu degetul spre subiect, dezvăluindu-i ulterior forma și proprietățile. Astfel, subiectul primește un amplasament strict în spațiu, un contur, obiectualizându-se ca un corp geometric, cu traficul de trăiri migrând vertical printr-un etern "Axis Mundi".
În poezia Luminiței Suse nimic nu pare la voia întâmplării, predestinarea, legile fizice ale universului, vor conduce destinul fiecăruia dintre noi pe căile dinainte stabilite, conviețuind ca entități singulare, într-un paralelism multiplu, interacționând cu toții în același macro-sistem universal.
Concluziile, culminația se prefigurează aproape de fiecare dată în penultimul fragment al poemei sau al strofei ultime, deschizând finalului o portiță spre actul meditativ.
- Eu aș completa că versurile Orianei sunt aliniate în coloane ca niște soldați pe câmpul de luptă. Și mai zic eu că ideea se supune dispunerii cuvintelor în vers, într-o ordine precisă, așa ca la armată. Eu cred ca Orianei îi place matematica...

2. Lumile.
Luminița Suse povestește siderată și aproape absentă din cadrul în care plasează acțiunea, lumile pe care le întâlnește, evoluția lor independentă de spațiul real, împrumutând de acolo doar o recuzită de elemente (cu valențe simbolice), creându-le imaginativ un sens ontologic. Esența acestor lumi interioare, pe care le relatează privind în geometria-i imuabilă proprie, este redată cu precizie și convingere de sine, împrumutând mereu o recuzită bine cunoscută din spațiul real, contemporan poetei. Așadar ni se prezintă în aceste lumi viziunea unei evoluții ontologice de tip migraționist, și metamorfic a ființelor sau chiar personificări ale unor obiecte cu valențe simbolice, și multiple existențe paralele în timpuri și spații diferite, dar paralele ("Aștept să ningă", "Speculum mundi", "Panpsihism", etc.)
Descoperim printre poemele Luminiței Suse o adevărată filosofie a zborului, ipostaziat într-un mod individual și autentic. Divinitatea denumită "Geometrul sorții" are un rol decisiv în evoluția acestor lumi trecute și viitoare, el "sapă prelung răscolind/ zboruri în viitorul de cremene...", cioplind "din stânca minții", ("Obsesia zborului"). În aceste lumi timpul pare și el un migrator,
totul se mișcă se modifică, doar imaginea celor doi protagoniști apare ca neschimbată în decor, trăirile intense petrecându-se la nivelul axelor interioare ale personajelor amintite.
Rămânând în aceeași zonă, cea a înălțării, avem ocazia să întâlnim deosebite imagini spațiale, prezentate cu delicatețe: asincronia separării, a distanțării, prin zborul dublu al celor doi ("Unul din doi"). "Geometrul sorții" intervine probabil și aici, opunând cele două zboruri într-o ascensiune respectiv o coborâre, unul asfințind "în brațele acelui temut/ neclipit de felină pândind" și "mișcarea într-un iris de lut", o balanță înclinată sus sau jos, niciodată la mijloc, un zbor simetric, dar asincronic, cum spuneam, al iubirii, lăsând la latitudinea cititorului să decidă care dintre cei doi este cel care urcă, respectiv cel care coboară.
Zborul protector apare ca înfățișând autoarea, din nou, într-o postură gingașă, însă puternică și protectoare în același timp, o femeie care ține sub una dintre aripi pe fiul ei, iar sub cealaltă ținându-și bărbatul, ocrotindu-i totodată cu devoțiune și iubire ("Zborul vulnerabil"). Aceste multiple momente ale zborului ne dezvăluie și o prezența ingenua a eului feminin al poetei. Apare la un moment dat un anume tip de zbor înzestrat cu toate însușirile feminității (sensibilitate, gingășie, candoare, naivitate, etc.) și este firesc să apară astfel, deoarece gestul înălțării este o consecință a actului interior al iubirii. Pentru că, vorbind despre poezia Luminiței Suse, putem spune că aici, iubirea în sine se consumă ca un act interior, imuabil.
Alte imagini miraculoase pe care le-am întâlnit în drumul meu și pe care doresc să le menționez, ar fi, o evadare din muzeu a unei păsări de piatră, "Sonetul primului zbor", imaginea deosebită a zborului din fântână "Ruperea de apă", delicatețea, gingășia deosebită, spiritul ludic și candoarea înfățișându-ni-se din plin în "De-a licorna oarbă", unde ea, ingenuă, își cheamă iubitul ca pe mult-așteptatul complice la binecunoscutul joc al copiilor, cu o inocență fermecătoare.




1. Poezia de dragoste. Geometria interiorității bărbatului.

Iubitul apare ipostaziat binar:
1. ca o entitate de o esență total diferită de cea a femeii, privit ca fiind "un rău" evident, dar necesar, individualist și rece, adeseori. Acestea sunt poeziile care exacerbează trăsăturile din profilul cinic al bărbatului, el fiind imaginea care domină - în acest context - în poezie.
2. ca o prezență părtașă, dar neclintită în fața evidetei iubiri a femeii, consumate ca act interior, însă etalate uneori prin gesturile firești ale unei feminități vulnerabile. De data aceasta ea, femeia, apare prezentată din perspectiva protagonistului implicat, aici, profilul ei, conturându-se.
Bărbatul poartă și el în sine o geometrie a eului, și cu toate că cei doi sunt ființe complementare, contururile lor îi îndepărtează, există mereu un spațiu separat, care îi particularizează pe fiecare dintre ei, nelăsând loc acelei contopiri spațiale, altfel spus, nelasând loc și timp, împlinirii.

- Eu aș întreba-o pe Oriana dacă mă lasă să le spun poeziilor ei monade? Pentru că mie așa îmi par aceste geometrii singulare. Ca niște entități singulare, unice, în care universul își reflectă total existența și care, deși solitare, interacționează intre ele ca și rotițele unui ceasornic, sau ca un sistem, voiam să spun.

Antitetică acestei ipostazei ludice, gingașe a femeii, despre care aminteam înainte, apare pe alocuri ironia, ca mijloc de expresie. Rece și tăioasă, cinic reprezentată în câteva ipostaze ironia apare prezentă ca și concluzie sugestivă în finalul câtorva poezii. Aș remarca aici
maturitatea poetei, subtilitatea sugestiei și precizia
exprimării ideii în vers. Este vorba despre ciclul de poezii “Adevărul eliptic”. Unul dintre poemele care excelează în registrul ironic este “Drumul gratificat cu o neîntoarcere” unde, dacă ar fi să citez, aș pune toată poezia în ghilimele.
Geometria sinelui bărbatului este și ea duală, pe de o parte apare bărbatul în fața căruia poeta își exhibă duios feminitatea, iar pe de altă parte, bărbatul ca imagine puternică a durerii malignei neîmpliniri, contrastând fatal și opunându-i-se definitiv, în opinia poetei. Întâlnim imagini interesante ale bărbatului-ulcior, bărbatul nesătul, care poartă mereu “apa la fântână”, neciobindu-se, bărbatul-mașină, care conduce, în pieptul lui locuind un volan, bărbatul orgolios și neînduplecat, inima lui nefiind altceva decât "o amuleta frigida de sticlă" ("Între brațele acestui bărbat"), bărbatul pofticios care mușcă chiar și dintr-un măr de ceară, bărbatul pelerin iezuit întors, bătând în fereastră simbolic cu pipa păcii, afumând sute de femei, bărbatul-vânător și arsenalul său, bărbatul-vultur, ș.a. Alteori cinismul, realitatea expusă într-un mod tranșant, ironia sau autoironia, nu scapă ochiului critic al poetei insinuând cu subtilitate: "Era aprilie cu embrioni de magnolie, firește / și nașteri premature de vise cărunte", ("Dimineața de aprilie"). Sau o altă afirmație sugestivă, o constatare a unei stări de fapte: "Nu este suficient să fii doar puțin smintit / Să dărâmi sanctuarul unui vis megalitic”, ("Fractura din aripa stângă").

- Eu vreau să spun că nu o văzusem pe Oriana, dar când i-am citit poeziile mi-am imaginat-o cumva, într-un fel, anume. Așa că, într-o seară de-a mea neliniștită, mi-am luat inima în dinți și i-am scris pur și simplu o notiță sub una dintre poezii. O redau:

- Te rog să nu te superi pe mine, dar eu te văd ca pe o femeie albastră, crescută din mare, din ocean, dar nu de un albastru comun ci unul impregnat cu fel de fel de nuanțe de corali, aici ești mai mult cărămizie, dar eu te văd mai mult albastră-marină. Și cred că ai brațe lungi și subțiri care se întind prin universuri și curăță stelele de praf.

Chiar așa o și vedeam, albastră, înaltă, întinzându-se undeva peste ocean, protectoare. A doua zi, Oriana a scris un autoportret frumos din care s-au conturat mai târziu două poezii, "Albăstreaua sălbatică" și "Romeo nu mai există". Voi cita și eu, câteva pasaje:
"Romeo mi-a scris ceva mai violet decât trist/ că sunt o femeie albastră / ieșită din comun/ așa cum apa iese din matcă/ și inundă șesul cu ambiții marine/ […] cu puțină imaginație/ chiar și constelația Orion, în apus,/ are formele femeii_fluture_cu_albăstrea_pe_coapsă/ denumită științific centaurea cyanus/ [...] așadar, în tot timpulacesta/ al cavalerului mioritic virtual/ mai puțin ca perfect și mai mult ca trecut/ Eva se iubise incestuos/ cu o coastă cartilaginoasă/ Afrodita se născuse din placente seminale de valuri/ Julieta își făcuse sepuku pe coji de măr/ mai decente decât verzi".

Asta, așa, pentru că veni vorba de bărbatul ca geometrie singulară.


Dualitatea interiorității individuale este de necontestat în concepția poetei, binaritatea, perechea, coastele complementare apar mereu ca motiv, însă singularitatea, solitudinea primează prin separarea geometrică a spațiilor interioare. Vorbind despre singularitate, poezia "Acolo, pe culme" este un îndemn pozitiv spre ridicare din negura singurătății, care poate fi până la urmă, nu un blestem ci o virtute.




- Aici, dacă îmi dați voie, am să vă mărturisesc ceva. A fost odată ca în povești (numai că aceasta nu este poveste) un moment foarte dificil mie, care îmi dădea târcoale, mă bântuia, moment în care constatarea singurătății îmi părea cumplită. Atunci Oriana m-a luat de mâna și mi-a arătat cum "Acolo, pe culme" este loc numai de sigularități. Poate n-o să mă credeți, dar Oriana și-a întins astfel brațele-i lungi până peste ocean și m-a ridicat de jos, scuturându-mă de praful acela usturător. Am citit adeseori acel îndemn. N-aveam eu de unde să știu că de atunci încoace "geometrul sorții" mele, avea să mă cioplească în decurs de doar un an, de o mie de ori mai mult. Dar știu ca astfel, Oriana mi-a fost mereu alături. Mărturisesc că nimeni nu mi-a făcut un asemenea dar, pe care îl citesc atunci când mă doare, care mă ia de mână și mă ridică, pe care vi-l dăruiesc din partea ei ca pe un neprețuit balsam. "Acolo, pe culme".

Închei aici povestea călătoriei mele prin spațiul "Geometrii singulare", în speranța că și dumneavoastră, cei care ați trecut pe aici, v-ați regăsit în drumul spre sinele imanent, pe care Luminița Suse ni-l oferă în poemele ei. Dacă aș încerca să rezum în câteva cuvinte versurile-cheie ale volumului, aș spune: totul începe și se sfârșește cu iubirea, astfel, Luminița Suse îi propune iubitului, complementar și totuși, atât de diferit ei ca interioritate, "un adio extatic", pentru că în cele din urmă, cu toții suntem entități separate, geometrii imuabile singulare, iar împlinirea iubirii nu pare a fi în acest caz posibilă. Cu toate acestea iubim, alergăm mereu ca jumătăți androgine în căutarea împlinirii a cărei portiță nu ni se închide niciodată.
Suntem ” Noi, printre oameni.../ne salutăm înclinându-ne tâmplele la fel” , “dar avem vocația risipei albastre".
Iar în loc de final voi lăsa versurile să vorbească:
"Gestul meu singular a rămas suspendat/ între tâmplele celui mai iubit bărbat" ("Gest singular") pentru că "e loc numai pentru singularități/ acolo pe culme" ("Acolo, pe culme").

Adina Ungur


_______________
Notă:

După câteva investigații am aflat că vocea aceea care intervenea sub forma unui dialog peste jurnalul meu de călătorie prezentat aici de față, aparține totuși cuiva. N-am înțeles de unde apare și de ce-mi sperie ghilimelele de fiecare dată când începe să vorbească? Și de ce nu reușesc să șterg această voce de aici? Am dedus din context că e cineva care se numește Romeo. Acest Romeo vorbește despre Oriana. Dar cine să fie Oriana, n-am reușit să aflu. Dacă sunteti curioși, poate ar fi mai bine să o întrebați chiar pe autoarea volumului "Geometrii singulare", amfitrionul nostru, Luminița Suse.

Cu bucurie și cu mulțumiri pentru înțelegere, a dumneavoastră, călătoare,

aceeași.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!