poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9782 .



Iertarea
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicolae_Steinhardt ]

2003-04-23  |     |  Înscris în bibliotecă de Adina Stoicescu



Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba și cu efuziune, cu mâna întinsă și un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierți – se cuvine a cunoaște că ea e de patru feluri: 1. iertarea greșiților noștri, 2. iertarea celor cărora noi le-am greșit, 3. iertarea de sine, 4. iertarea păcatelor și greșelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1. Iertarea greșiților noștri e simplă, elementară și lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat și de îndată dă glas magicei formule atât de proprie ființei simțitoare și gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toți, (El știe că este de asemenea supus greșelii și cunoaște ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: “Nu este drept unul; nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toți s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (Rom. 3, 10-12; Vezi și Ps. 13, 2-3 și 52, 3-4.) Domnul însuși ne-a poruncit să iertăm oricând și ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22) “de șaptezeci de ori câte șapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greși de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiționată și pusă în concordanță cu prealabila iertare a greșiților noștri, devine – cum spune limbajul matematic – funcție a capacității insului de a-și ierta semenii.
Felul acesta direct, limpede și ușor de iertare implică totuși două adaosuri:
a) Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptățit, insultat, lovit, ocărât, înșelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptașul răului. Cu atât mai puțin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o națiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, mințită, năpăstuită, împilată ș.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar și cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând și el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuși, nu altuia ori altora.
b) Nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți. Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din București. Obișnuia să spună enoriașilor săi: “Vin la mine bărbați ori femei și grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierți dar că nu poți uita. Prea bine. Ți-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit și-ți voi fi pus patrafirul pe cap și voi fi rostit: te iert și te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo și-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinția Ta dar să știi că Eu unul nu-l uit. Aud?”
În romanul său Madeleine Ferrat, Émile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta a minții scriitorului francez (influențat probabil de marcionism) ne întărește parcă și mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare și farmec și de putere izbăvitoare (și nu face, pentru a vorbi mai pe șleau, nici doi bani și nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea.
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăși nici un dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creștinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, și până la fund) și la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu știu cărui Dumnezeu se închină și în ce obște se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-și iubească vrăjmașii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele și radicalele porunci ale Predicii de pe Munte și în general ceea ce Domnul cere de la acei care țin și cutează să se numească ucenicii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greșit pare a fi un paradox, de nu un sofism, și ar constitui o contradicție, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi imcumbă a ne ierta eventual pe noi?
Și totuși formularea nu e greșită ori forțată și nu încape îndoială că de tot gingaș ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greșit, adică pe acei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia, sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezența cărora ne-am deșertat străfundurile tulburi ale subconștientului, ne-am dat arama pe față și poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară și de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfățișarea noastră cea mai murdară și mai ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pentru a înțelege că de mult mai multă rușine și ciudă avem parte cât privește pe cei cărora le-am greșit noi decât în privința celor care ne-au greșit nouă, care s-au compromis ei în prezența noastră.
Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugène Labiche. Nu-i decât o candidă comedie profană, cuprinde totuși o învățătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlnește la o stațiune de munte pe cei doi tineri care deopotrivă râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl – pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări și era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul dintre tineri. E, acesta, acum sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbește deloc a și-l face ginere, ba și caut㠖 în vanitatea sa rănit㠖 să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se și agățase de un arbore, că așa zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e de felul lui agil... Celălalt candidat, mai isteț, simulează atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieți omenești. El va fi alesul!
Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesnește a înțelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor cărora le-am greșit, cât curaj și horărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgența, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor printr-un ciudat, complex dar și logic proces psihanalitic, necazul și stinghereala care ne copleșesc.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înșine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil și mai susținut întru biruirea poftei de înfrângere și de adăpostire în deznădejde sălășluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului integral.
După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticențe, ne-am îndeplinit canonul, am făcut penitență, ne-am cerut din inimă, suflet și cuget iertare și am vărsat lacrimile ispășirii, urmează ca, în deplină smerenie și nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înșine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaștem fărădelegea și vrea să ne fie păcatul nostru pururea în fața noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi și a se preface în izvor de înveninare și de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puțin adevărat că poate declanșa otrăvirea lentă a conștiinței. Scriitorul francez creștin Georges Bernandos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicție cu învârtoșarea inimii noastre și cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi și de învârtoșați cu inima încât, ferecați în limitele orizontului nostru strâmt și îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putința iertării. Ne asemănăm unor troglodiți pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puțin pregătiți a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră și de fierbinte ar fi căința noastră. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi și e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puțin înclinat prin însăși firea lui căzută a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului și a compensației mai dăinuiește în cugetul său, împotrivindu-se învățăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoși, drepți și buni a venit în lume ci pentru cei păcătoși. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor și aspru judecător; Hristos desăvârșește revelația și ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare și mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării.
De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că și pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.
Unora li se pare, poate, că păcatele săvârșite de ei întrec până și capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta își are obârșia în teama de Domnul, în umilință, scrupul și delicatețe a conștiinței, e tămăduitor și bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială în eficacitatea pocăinței, în puterea și bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, și e deci tocmai al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulență să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluția problemei: “Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mahalaienii, nici sodomiții; nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi”. Până aici textul e constatator și rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă și apare făgăduința iertării dacă s-a ivit căința. Metanoia răstoarnă situația și deschide orizontul mântuirii: “Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în duhul Dumnezeului nostru.” (Vezi și Efes. 2 și 5, 5-8.)
Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: “Nu huliți spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal și scandalos, în fapt profund ortodox și adevărat, neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toții pierduți, nici unul nu va ieși izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă și contabilă. (Psalm 129, 3-4: “De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 2; “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta.”)
Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea și nădejdea noastră, drept în înțelesul strașnic și neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptății”, adică al unei dreptăți mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăți de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci și patru de ore stă pe tronul dreptății numai una iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate și voiește să ne ierte și să ne mântuiască.

A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ștersătură de burete, curăța o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne a ierta și învățându-ne a practica și iertarea în formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înțelegerea iertării divine. Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoșarea inimii și îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad mai degrabă bunătatea și mărinimia Domnului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este noblețea supremă a iertării. Și misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă și prin har scoate făptura din întunecimea încrâncenării și-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem așa, să ne rugăm a fi tămăduiți de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte și nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic și nu s-a îndoit de voința iertătoare a Învățătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă și bunăvoință. Cele trei feluri de iertare omenească să ni le însușim așadar netemător, în cea dumnezeiască să avem nestrămutată încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăși temelia credinței creștine și ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a Domnului acum și-n ceasul judecării noastre. Amin.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!