poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6985 .



A doua discuție virtuală cu Rorty, Ironistul, Metafizicianul și… Nietzsche
eseu [ ]
Colecţia: Poveste Postmodernistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2007-04-15  |     | 



G.M. : Se pare că lucrurile se cam încurcă, domnule Rorty. Personajele lui Pirandello își căutau autorul. Ale dumitale încep să-ți scape din mână. Mai mult, ajung să te contrazică, devenind din ce în ce mai independente.

R: Sper să le re-aduc la sentimente mai bune, "re-descriindu-le".

G. M.: Și cu problemele rămase în suspensie de data trecută cum rămâne?

R: Vom vedea pe parcurs.

G.M.: Atunci, să începem. Voi reaminti, pentru cele ce urmează, definiția "vocabularului final" al domnului Rorty: 'toate ființele umane poartă în ele ceva de felul unei mulțimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acțiunile, opiniile și viețile lor….Voi numi aceste cuvinte "vocabular final" - care, însă, se schimbă neîncetat până la dispariția celui care-l creează'.

R: Aș dori acum să mă ocup de un tip special de "ironist" : "ironistul teoretician".
Sunt câteva paradigme ale teoriei ironiste: tânărul Hegel, Nietzsche, Heidegger și Derrida. Mă voi opri, îndeosebi, la Nietzsche deoarece pare cel mai contradictoriu. Și șocant. Voi folosi mai degrabă cuvântul "teoretician", decât cel de filosof, deoarece cuvântul "teorie" îmi oferă conotații pe care le doresc și evită unele pe care nu le doresc. Autorii amintiți, în general, nu consideră că există ceva numit "înțelepciune", în vreun sens al termenului pe care Platon l-ar fi recunoscut. Însă theoria sugerează o perspectivă asupra unei mari întinderi de teritoriu, de la o distanță considerabilă.

Metafizicianul: Același lucru îl face și un metafizician. Încercând să se ridice deasupra pluralității aparențelor, sperând că astfel, văzută din înălțimi, va deveni evidentă o unitate neașteptată - o unitate care e un semn că a fost surprins ceva real, ceva ce stă în spatele aparențelor și le produce. Nu văd de ce trebuie complicate lucrurile prin introducerea termenului de "teorie".

R: Dimpotrivă, aici intervine utilitatea acestui termen. Deoarece ambii (Ironistul teoretician și Metafizicianul) utilizând același termen (theoria) îi acordă sensuri diferite. Ironistul teoretician nu are încredere în metafora Metafizicianului despre o perspectivă verticală, descendentă. El o înlocuiește cu metafora istoricistă pentru a privirii înapoi către trecut, de-a lungul unei axe orizontale.

M: De dragul preciziei, dă-mi voie să "traduc". Un sistem de gândire, o "teorie", presupune un "cod genetic" și o "longevitate".

Codul genetic este dat de premise plus un set de reguli de inferență, ambele adoptate a priori. Și care reprezintă un "adevăr" ontologic aprioric.

Longevitatea este dată de consecvența/coerența aplicării, în cadrul discursului, a setului de reguli de inferență. Acest set asigură "adevărul" logic al propozițiilor emise în cadrul sistemului (fără a contrazice premisele).

Setul de reguli de inferență (ca, dealtfel și premisele) pot fi explicit formulate de la început (îndeosebi în cazul sistemelor de natură științifică și, mai ales, matematică), sau ele se pot constitui si releva (și nu revela) pe parcurs (mai ales în cazul sistemelor cu tentă filosofică , artistică și, îndeosebi, religioasă).

Ironistul (ar vrea să intervină în ceea ce privește adevărul ontologic și logic; dar, deocamdată, se abține…și totuși): Ultimul lucru de care este preocupat un Ironist (de dragul "ironismului") nu e o teorie a ironismului pe care, se pare, vrea s-o dezvolte, acum, domnul Rorty. Și aceasta deoarece Ironistul (adevărat) nu este preocupat să-și furnizeze sieși și semenilor săi ironiști o metodă, o platformă sau o întemeiere raționalistă. Fie aceasta și de forma unei "logici" absolut individuale și "ascunse". El doar face acel lucru pe care-l fac toți ironiștii ("pur sânge") - încearcă să obțină autonomia. Cu orice preț. Pe baza, dacă pot spune așa, unor "adevăruri" ontologice, individuale, absolut unice, subiective. Cât despre Setul de reguli de inferență ….

G. M. : Vrei să spui că ele nu trebuie să fie, neapărat, de sorginte "aristotelică" ?

I: Întocmai.

G. M.: Hai să nu intrăm în aspecte "tehnice". Și să-l lăsăm pe domnul Rorty să-și dezvolte "teoria" despre Ironistul teoretician.

R: "Tragedia", dar și "măreția" Ironistului teoretician constă în faptul că singurul lucru față de care își poate măsura succesul, deosebindu-se de Ironistul pur, este trecutul - nu retrăindu-l, ci re-descriindu-l în termeni proprii, reușind prin aceasta să spună: "Astfel am dorit eu!", atât ontologic cât și cu o logică, absolut specifică, personală, greu de depistat la prima vedere. Viața lui perfectă va fi una ce se încheie cu siguranța că cel puțin ultimul său "vocabular final" va fi în întregime "al său". Și se va impune o dată pentru totdeauna. Tocmai de aceea am ales, drept exemplu cel mai reprezentativ, cazul "Nietzsche". Care afirmă cât se poate de explicit și tranșant acest lucru.

I: Aștept urmarea. Nu că m-ar interesa prea mult, ci de dragul "discuției".

R: Nietzsche în 'Amurgul idolilor' (capitolul 'Cum a ajuns în sfârșit "Lumea Adevărată" o fabulă - Istoria unei erori') spune:

'1. Lumea adevărată, accesibilă celui înțelept, celui evlavios, celui virtuos - el trăiește în ea, el este ea.
("Eu, Platon, sunt adevărul")
2. Lumea adevărată, inaccesibilă în imediat dar promisă celui înțelept, celui evlavios, celui virtuos ("celui păcătos care ispăsește").
(Progresarea ideii: ea devine mai rafinată, mai gingașă, mai insezizabilă - devine femeie, devine creștină…)
3. Lumea adevărată, inaccesibilă, nedemonstrabilă, de ne promis, dar chiar numai închipuită fiind - o mângâiere, o îndatorire, un imperativ.
(Vechiul soare, în fond, dar răzbătând prin ceață și scepticism; ideea ajunsă sublimă, palidă, nordică, königsberiană.)
4. Lumea adevărată - inaccesibilă? Oricum, neatinsă. Și neatinsă fiind, e și necunoscută. Prin urmare nici mângâietoare, nici mântuitoare, nici implicând o îndatorire…
(Zorii cenușii: Cel dintâi căscat al rațiunii. Câtecul de cocoș al pozitivismului.)
5. Lumea "adevărată" - o idee ce nu mai e de nici un folos, ne mai având nici măcar caracterul unei îndatoriri -, o idee ajunsă nefolositoare, superfluă, prin urmare o idee infirmată: hai să lichidăm cu ea!
(S-a făcut ziuă; micul dejun; bon sensul și voioșia au revenit; roșeața de rușine a lui Platon; lărmuială îndrăcită a tuturor liber-cugetătorilor.)
6. Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lumea a mai rămas? Cea aparentă, poate?… Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o și pe cea aparentă!
(Amiază; momentul celei mai scurte umbre; sfârșitul celei mai lungi erori; punctul culminant al omenirii; INCIPIT ZARATHRUSTRA)'

Prin acestea, Nietzsche nu descrie persoane, ci mai degrabă "vocabularele" care pentru anumite nume celebre servesc ca abrevieri. Ajungând astfel la propriul "vocabular" pe care îl dorește absolut final, de necontestat.

Astfel Nietzsche propunând o retro-incizie, pe orizontală, în istoria filosofiei și re-descriind-o apoi în termeni proprii, procedează exact ca un teoretician ironist.

I (implicându-se, deși a afirmat contrariul): Fiți atenți la punctul 6. E o bombă cu ceas. Dacă nu încercăm s-o dezamorsăm de la început, va face explozie. Și ce mai explozie! E o manipulare. ' Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lumea a mai rămas? Cea aparentă, poate?… Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o și pe cea aparentă! '. Care era "lumea adevărată", ultima "lume adevărată" a "teoreticienilor" dinaintea lui Nietzsche?.

Nietzsche (care intervine pe neașteptate): Lumea "adevărată" dar inaccesibilă. Oricum, neatinsă. Și neatinsă fiind, era și necunoscută. Prin urmare o idee ce nu a mai fost de nici un folos…., o idee ajunsă nefolositoare, superfluă, prin urmare o idee infirmată!

I: Ei ași! Aici e manipularea: înlocuiești o "idee" într-adevăr greu de pus mâna pe ea. Cu una mai la îndemână: "voința de putere!"

M: Observ că Ironistul mi-a luat locul. A devenit metafizician. E distractiv.

N: A avea caracter înseamnă a avea și propria-ți experiență (interioară) caracteristică ce se repetă la nesfârșit. Iar experiența mea se rezumă la pătrunderea în inconștientul colectiv (biologic) al, ceea ce azi se numește, "psihologiei abisale". Iar dacă am intrat, din nou, în relație cu "Adevărul" (ontologic), am făcut-o nu din pricină că acesta mi-ar "face plăcere" sau m-ar "înălța" și m-ar "entuziasma": - dimpotrivă, departe de mine este credința că adevărul e menit să ofere asemenea desfătări ale simțurilor. Cu toate că eu am plecat de la asemenea "desfătări" (hedonist - dionisiace) dar în final am ajuns, transformându-le alchimic, în VOINÞA DE PUTERE.

I (continuă ambalându-se): Domnule N. , persoanele deosebit de inteligente, ca dumneata, încep să fie tratate cu suspiciune din momentul în care ajung în încurcătură. Ca să te citez.

N: Și care ar fi "încurcătura" în care am intrat?

I: Nu este evidentă ? "Voința (dumitale) de putere" (adevăr ontologic), conduce la o întreagă "teorie" cu consecințe multiple ("propoziții" ale logicii dumitale specifice; recunosc, seducător de contradictorie) dintre care, una dintre cele mai interesante și nocive în același timp, este "jocul cu sumă nulă": dintre doi competitori (individuali, grupuri, națiuni, coaliții, continente, culturi, etc.): unul pierde și altul câștigă! Și asta se întâmplă la tot pasul într-o lume aparentă în care lumea adevărată ( a unei "psihologii abisale" ciuntite) se manifestă (și o generează) prin "voința de putere".

R: Este tocmai tragedia, dar și măreția teoreticianului Ironist de care am vorbit și pe care Nietzsche tocmai a ilustrat-o mult mai bine decât ași fi putut eu s-o fac. Repet: viața lui perfectă a fost una ce s-a încheiat cu siguranța că cel puțin ultimul său "vocabular final" a fost în întregime "al său". Și s-a impus o dată pentru totdeauna. Q.E.D..

N: Vom vedea la sfârșit. Deocamdată îi răspund Ironistului: "Da, am făcut asta", spune memoria mea "E cu neputință s-o fi făcut" - spune mândria mea și rămâne neînduplecată. În cele din urmă - memoria e cea care cedează. Dar, rămânând lucid și ascultându-mi memoria, trebuie să spun că, într-adevăr am propus o nouă metaforă de gen "metafizic" dintr-o perspectivă verticală, descendentă.

I: Numai atât ?

N: Teoretic, da. Practic, nu. Pentru că, "Vocabularul" meu "final-final" l-am propus, dar nu l-am impus. Dar care dintre noi nu s-a jerfit (aparent) măcar o dată pe sine - pentru bunul său renume? Și mie, se pare, mi-a reușit. Pentru că tot ce a urmat după mine și până acum mă confirmă sută la sută.

I: Îți voi răspunde, în chip "ironist", cu unul dintre propriile dumitale aforisme: hotărârea odată luată, de a nu mai da ascultare nici chiar celor mai fondate obiecțiuni: iată indiciul caracterului puternic. Așadar, un prilej de nerozie cu bună știință.

Și, mai vreau să adaug: ajungi la două feluri de "ciclări" suprapuse. Pe "orizontală" , "istoricist", negând un "adevăr" ontologic ca să ajungi la altul "voința de putere"; și suprapus, pe "verticală" - descendent. Și aceasta deoarece, prin această "voință" care acționează în background, refaci "lumea adevărată" care acționează, pervers, în "lumea aparentă", reinstaurând-o și pe aceasta. Iar această "lume aparentă" acționează, prin feed back asupra "voinței de putere" din background. Când întărind-o, când slăbind-o. Căci per total, în acord cu sistemul dumitale de gândire, ea, "voința de putere", se "conservă" . Exact ca energia, trecând prin diverse forme. Unele ascunse, altele la vedere (în lumea "aparentă").

N: Ai și nu ai dreptate ! Pentru că, în chip de adevărat "ironist", nu văd alegerea între vocabulare ca fiind făcută în interiorul unui metavocabular neutru și universal, nici pentru o încercare de a lupta cu aparențele trecutului opuse realității, ci pur și simplu prin confruntarea noului cu vechiul. Deoarece presupun că imaginea noului filosof al viitorului nu conține vreo trăsătură care să pară a indica că acesta să fie sceptic ci, mai degrabă critic față de ceea ce dumneata numești propriul meu "vocabular final". El va dori să se slujească de experimentul (interior) propriu într-un sens nou și mai adânc, poate într-un mod și mai primejdios decât am făcut-o eu. El va fi mai dur (și poate că nu numai față de el însuși) decât ar dori-o așa zișii "oamenii de omenie", atunci când va intra, din nou, în relație cu "Adevărul". "Supra-omul" meu s-ar putea să pară un mic copil în comparație cu "Post-umanul" și "Post-umanitatea" de care se vorbește acum din ce în ce mai mult. Iar ele ar putea fi un rezultat de zeci, sute, mii, milioane de ori mai periculos decât orice joc imaginabil cu "sumă nulă" pentru că "Post-umanitatea" se va avea ca partener pe ea însăși, auto-distrugându-se. Apoteoza întruchipării "voinței de putere". Iar prin aceasta, prin faptul că pun la îndoială afirmația domnului Rorty că ași fi un "teoretician ironist", contrazic tocmai o astfel de afirmație.

I: Dimpotrivă, o confirmi ! Pentru că pui numai aparent între paranteze "vocabularului (dumitale) final". În realitate (care "realitate"? ai să zici fiind consecvent cu dumneata însuți) ești de o coerență dincolo de orice limită cu teoria "voinței de putere" și, implicit, cu complexul "călău - victimă". În cadrul căruia "victima" se pliază pe identitatea "călăului", ajungând să devină propria-i "victimă". Dar și invers: imaginea narcisistă, din oglindă, infinit mai mare decât originalul, îl va face, pe acesta din urmă, să devină propriul său călău. Astfel, când "omul" dumitale va deveni nu "supra-om" ci "post-uman" printr-o o noua "alchimie" (perversă) va obține aurul "pur" (si simplu) al "nemuririi" de-a dreptul "artificiale" (prin tot soiul de manipulări: genetice, informatice, microelectronice, nanotehnologice, etc.). Dar nu contează, NEMURIRE să fie! Și să vezi atunci ce mai plictiseală! Va trebui, din nou, să inventeze Divinitatea. Pentru că se va plictisi de moarte doar cu el însuși. Cum, tot așa, se pare, s-a plictisit si Divinitatea în singurătatea ei (astrala) și s-a "gândit" sa ne inventeze pe noi. Așa, în joacă. Ca să vadă ce iese. Istoria se repeta. Cu toate ca postmoderniștii tot cânta prohodul istoriei.

N: Ai ajuns la un delir sistematizat, paranoic. Care nu mai are nimic în comun cu "ironismul".

I: Nu eu, dumneata, prin întreaga dumitale "teorie ironistă" care, culmea, pare a se confirma.

G.M.: Lucrurile au luat o turnură cu totul neașteptată. Cred că ar trebui să ne distanțăm puțin. În mod "auto-ironic". Pentru a putea gândi "la rece". Dar asta, poate, cu altă ocazie. Când vom relua discuția pe această temă. Deocamdată, teoria domnului Rorty, a "teoreticianului ironist", pare a se confirma. Cel puțin în cazul "Nietzsche".

Bibliografie

Friedrich Nietzsche, 'Amurgul idolilor', ed. Humanitas, 2005.
Friedrich Nietzsche, 'Dincolo de bine și de rău', ed. Humanitas, 2006.
Richard Rorty, 'Contingență, ironie și solidaritate', ed. All, 1998.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!