poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2797 .



Epopeea în context european
eseu [ ]
Introducere

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [scaevola ]

2007-03-17  |     | 



EPOPEEA ÎN CONTEXT EUROPEAN


INTRODUCERE

Dacă am găsi cu cale să grupăm într-un volum toate studiile ale căror subiecte riscă să pară destul de diverse, aceasta se datorește faptului că le-am conceput ca pe elementele unei singure analize, remarcabilă ar fi constatarea unicității esenței subiectelor acestor creații literare, erou principal unic cu caractere uluitoare în învingerea răului demonic. Rău ce poate surveni fie prin dorința malefică de cucerire, cu orice preț, trecând obstacole inimaginabile, dar posibile. De exemplu ne străduim să aplicăm domeniului grec cercetările de psihologie istorică cărora I. Meyerson le este, în Franța, promotorul. Studiile noastre pornesc de la documentele pe care le prelucrează specialiștii, filologi și istorici ai antichității, ai evului mediu dar și al perioadei noastre contemporane. Perspectiva noastră însă este alta. Fie că e vorba de fapte de natură religioasă: mituri, ritualuri, reprezentări figurate, de filosofie, de știință, de artă, de instituții sociale, de fapte tehnice sau economice, mereu le considerăm în calitatea lor de opere create de oameni, ca expresie a unei activități mentale organizate. Prin intermediul acestor opere căutăm să vedem ce a fost omul însuși, acest om al gloriei pe care nu-l putem separa de cadrul social și cultural căruia îi e deopotrivă creator și produs.
Întreprindere dificilă, prin caracterul ei în chip necesar indirect și care, pe deasupra, mai și riscă să nu fie întotdeauna bine primită. Luptându-se cu textele, cu documentele figurate și cu realia pe care și noi ne întemeiem, specialiștii au propriile lor probleme și tehnici; studiul omului și al funcțiilor sale psihologice le pare cel mai adesea străin de domeniul lor.
Încercarea de a face, într-o formă sau alta, bilanțul, întotdeauna provizoriu, al progreselor unei discipline și inventarul, în perpetuă schimbare, al întrebărilor pe care un asemenea demers le lasă în suspensie nu necesită vreo justificare deosebită, în termeni conjuncturali bunăoară. Un asemenea proiect este legitim în orice moment din istoria unei științe.
Un astfel de studiu nici nu s-ar concepe a fi început fără să fie definite noțiunile de epos sau de epopee pătrunzând în esența sacră a cuvântului. O specie literară cu o mare putere de a fi dislocată din genul epic și rânduită ca știință a ritualului, a tot ceea ce poate fi destăinuit prin taină , un ansamblu al principalelor teme epice specifice unei culturi, marea cultură indo-europeană. Eposologia ar putea fi denumită știința care se ocupă cu studiul interpretării mesajului de glorificare a faptelor eroice, legendare sau istorice pe care poemul epic le prezintă în conținutul său, în împletirea excepționalului cu supranaturalul.
Poemul lui Hesiod, Munci și zile, începe cu două povestiri mitice. După ce a evocat în câteva cuvinte existența dublei lupte (Eris), Hesiod povestește istoria cu Prometeu și Pandora; ea este imediat urmată de o altă povestire chemată, spune el, să o încununeze pe cea dintâi: mitul vârstelor. Cele două mituri sunt legate între ele. Evocă, și unul și celălalt, un timp străvechi în care oamenii trăiau la adăpost de suferințe, de boli și de moarte; fiecare în felul lui dă seamă de necazurile care au devenit mai apoi inseparabile de condiția umană. Mitul lui Prometeu comportă o morală atât de limpede, încât Hesiod nu are nevoie să o dezvolte, îi e de ajuns să lase să vorbească povestirea. Prin voința lui Zeus care, pentru a răzbuna furtul focului, i-a ascuns omului viața, adică hrana, oamenii sunt sortiți de acum înainte trudei; ei trebuie să accepte această aspră lege a zeilor și să nu-și precupețească nici eforturile, nici osteneala. Din mitul vârstelor, Hesiod desprinde o lecție pe care o adresează mai cu seamă fratelui său Perses, un amărât, dar care e la fel de potrivită și pentru mai marii pământului, pentru cei a căror funcție este să reglementeze certurile prin arbitraj, pentru regi. Hesiod rezumă această lecție în formula: ascultă de dreptate, Dike, nu lăsa să crească nemăsura, Hybris. Dar de fapt, dacă ne oprim la interpretarea curentă a mitului, nu prea putem vedea în ce fel acesta comportă o asemenea învățătură.
Povestea narează, într-adevăr, succesiunea diferitelor neamuri de zei care, precedându-ne pe acest pământ, au apărut pe rând pentru ca apoi să dispară. În ce fel o astfel de poveste este susceptibilă să îndemne spre dreptate? Toate aceste neamuri, cele mai bune și cele mai rele, au fost deopotrivă silite, când le-a sosit ceasul, să părăsească lumina soarelui. Și printre cele pe care oamenii le cinstesc printr-un cult de când pământul le-a acoperit, se află și unele care, pe pământ, se ilustraseră printr-o înspăimântătoare Hybris. Mai mult decât atât, vârstele acestea par a-și urma una alteia după o ordine de decădere progresivă și regulată. Ele se înrudesc, într-adevăr, cu metalele al căror nume îl poartă și a căror ierarhie se ordonează de la cel mai prețios la cel mai puțin prețios, de la superior la inferior: mai întâi aurul, apoi argintul, bronzul și, în fine, fierul. Mitul pare așadar a opune unei lumi divine, în care ordinea este imuabil fixată de când Zeus a biruit, lumii umane în care se instaurează treptat dezordinea și care trebuie să sfârșească prin a bascula pe de-a-ntregul de partea nedreptății, a nenorocirii, a morții. Dar acest tablou al unei umanități sortite unei decăderi fatale și ireversibile nu pare deloc susceptibil să-l convingă pe Perses, și nici pe regi, de virtuțile dreptății și de primejdia nemăsurii. Blaga observă această strămutare în timp a valorilor și teama căderii sacrului este pentru el ceva înfiorător. Sincer, am putea spune că este timpul să tragem un semnal și să spunem lumii că dacă unii dintre noi simțim ce se va petrece, nu din cauza oamenilor se va întâmpla ce va fi, ci tot din cauza lor, a celor de Sus, pentru că se lasă atrași de mrejele pământești.
Această primă dificultate, ținând de raporturile între mit, așa cum ne apare el, și semnificația pe care Hesiod i-o conferă în poemul lui, este dublată de o a doua care ține de structura mitului însuși. Vârstelor de aur, de argint, de bronz și de fier, Hesiod le adaugă o a cincea, pe cea a eroilor, care nu mai au corespondent metalic. Intercalată între vârstele de bronz și cea de fier, aceasta distruge paralelismul între neamuri și metale; dincolo de asta, ea întrerupe mișcarea de decădere continui simbolizată de scara metalică cu valoare regulat descrescătoare. Mitul precizează, într-adevăr, că neamul eroilor este superior celui de bronz, care totuși îl precedă.
Constatând această anomalie, E. Rohde nota că Hesiod trebuie să fi avut motive puternice pentru a introduce în arhitectura narațiunii un element vizibil străin de mitul original, și a cărui intruziune pare a-i sparge schema logică. El va observa că interesul dominant al lui Hesiod nu se afla asupra existenței terestre a eroilor, ci asupra soartei lor postume. Pentru fiecare din vârstele anterioare, Hesiod indică, pe de o parte, cum au trăit pe pământ iar pe de altă parte ce au devenit îndată ce au părăsit lumina soarelui.
Mitul ar răspunde așadar unei duble preocupări: mai întâi, să expună degradarea morală a umanității apoi, să facă știut destinul generațiilor succesive dincolo de moarte. Prezența eroilor alături de celelalte vârste poate fi deplasată în raport cu primul obiectiv, dar se justifică deplin în raport cu cel de-al doilea. În cazul eroilor, intenția accesorie ar fi devenit principală.
Din acest punct de vedere se impune o observație preliminară. Nu se poate vorbi, în cazul lui Hesiod, de o antinomie între mitul genetic și diviziunea structurală. Pentru gândirea mitică, orice genealogie este în același timp și în același chip explicația unei structuri; și nu există altă cale de a da seamă de o structură, în afară de înfățișarea ei sub forma unei povestiri genealogice.
Hesiod nu are noțiunea unui timp unic și omogen în care fiecare vârstă s-ar situa în locul care îi revine pentru totdeauna. Fiecare neam își are propria lui temporalitate, vârsta proprie, care exprimă natura lui particulară și care, în același fel ca și genul lui de viață, activitățile, calitățile și defectele lui, îi definește statutul și-l opune celorlalte neamuri. Dacă neamul de aur este numit cel dintâi, aceasta nu înseamnă că el se va fi ivit într-o bună zi, înaintea celorlalte, într-un timp linear și ireversibil. Dimpotrivă, Hesiod îl așază la începutul povestirii fiindcă el încarnează virtuțile, simbolizate de aur, care ocupă culmea unei scări de valori intemporale . Succesiunea vârstelor în timp reproduce o ordine ierarhică permanentă a universului.
Cercetările au dovedit incredibila importanță a capacității omului de a se îndrăgosti de ceva, de un personaj, fie el și colectiv, de o idee sau de imaginea atât a trecutului cât și a viitorului. Această imagine sau idee reprezintă un țel ce pare a se impune ca de la sine. Și dacă persistă în ani, asigură dezvoltarea unei structuri creative de personalitate.
Imaginile pot acționa ca o forță magnetică ce ne ordonează acțiunile, ne dau energia și curajul de a avea inițiative, ne oferă soluții și ne conduc către succes. Capacitatea de a te proiecta în trecut sau în viitor, adică de a visa și de a face planuri, capacitatea de a fi curios și de a te mira sunt calități importante ale ființei umane. De aici și până a te lăsa în voia visării cu ochii deschiși nu este un drum lung dar totul trebuie să coexiste cu limita bunului simț.
Considerarea dozei de imaginar care intră în componența ideilor și a convingerilor politice ajută la mai buna înțelegere a complexității acestui tip de istorie și, în aceeași măsură, a rezistențelor neașteptate pe care le întâlnesc intervențiile care au loc asupra sau în domeniul politicului. Deciziile, opțiunile, angajamentele în viața politică nu au loc numai în funcție de raționamente de tip logico-matematic și nu se raportează numai la entități neutre, depersonalizate, purificate de afecte. Ele sunt, în aceeași măsură, tributare imaginilor, simbolurilor și miturilor, iar acest fapt se explică prin cel puțin doi factori: mai întâi, prin faptul că, în politică, dar și în alte domenii ale gîndirii, abstracțiile conceptuale pure, precum legea, statul, poporul au nevoie, pentru a fi pe deplin asimilate de conștiință și a genera convingeri, afecte etc., să fie personificate și încarnate.
Imaginarul politic bunăoară, al eroului național, al puterii, al viitorului etc. animează, în sensul literar al termenului, principiile și concretizează valorile pentru că realismul ne obligă să luăm în calcul și imaginarul, ca parte a unui fapt socio-politic total.
A doua explicație ține tocmai de această întrepătrundere dintre gândirea politică și imaginar: pe cât sunt inspirate convingerile, adeziunile sau refuzurile noastre politice de idei și concepte, pe atât sunt de fortificate de analogiile, simbolurile și arhetipurile care le sunt subiacente. Astfel, orice principe reprezintă și simbolul tatălui sau al lui Dumnezeu.
Capitala unui stat, indiferent de locația acesteia, este asociată centrului. O frontieră poate fi percepută atât ca o punte către un spațiu prielnic, cât și ca un meterez împotriva unui pericol amenințător.
Pasiunea mea este să cercetez oameni plecați demult din lumea noastră. Acest lucru pe unii îi încurcă, pe alții îi amuză, îi plictisește sau îi încântă. Unii trivializează, alții îmi sunt alături. Această pasiune generează sentimente diverse printre toți oamenii cu care se intră în contact. Dincolo de orice doctrină, dincolo de catalogări, clase, sinteze și supoziții, omul mort învie prin acte, prin evenimente, texte și cultură materială. A fi mort este o stare fizică: inima s-a oprit, creierul a paralizat, brațele nu mai tresar și sângele nu mai curge. În funcție de părerile mortului însuși sau de cele ale grupului căruia îi aparține etnic sau social, sufletul lui continuă să existe sau se desface în particule. Pentru unii, sufletul nu există deloc. Colectivul asumă soarta trupului prin înhumare, incinerație sau revalorificare, iar soarta lui îl preocupă atât de mult, încât uneori mortul transcende în metafizic și este venerat prin diferite mijloace: faptele lui pot încânta prin versuri, prin narațiuni sau prin sculpturi, reprezentându-l într-un moment al existenței sale. Prezența morților o simțim oriunde, ei sunt forma sub care istoria capătă o identitate. Aici poate fi încadrat poemul ca materializare a eposului. Cântecele epice, și ne-am opri pentru exemplificare la cele franceze, au pătruns încă din secolul al XV-lea în toată Europa apuseană, mai ales la popoarele romanice, a căror interioritate era mai potrivită pentru a le primi fără schimbări esențiale.
În peninsula italiană cântecele epice au format literatura poporului doritor de a afla tot mai multe și noi informații despre anumiți conducători, despre faptele lor de vitejie. Așa cum în lumea de început a culturii, când legăturile cu evenimentele erau cu mult mai aproape decât acum, se tânguiră cântece latine despre distrugerea Aquileii, despre fiii lui Ludovic Smeritul și despre alți stăpânitori franci în lupta cu păgânii. Castelele (palatele, domele, cetățuile) se înscriu în uriașele construcții arhitecturale, imaginate între pământ și cer cu sens suitor, năzuitor și reprezentând un punct mobil ce se desfășoară în infinitate prin așezarea din stâncă pe stâncă, de mur pe mur, prin întinderea enormă a scărilor, arcurilor, columnelor, arcadelor, cupolelor, prin simpla cufundare în înălțime a muntelui unde rapsozii creau și rosteau magnific, glorificând fapte, vitejii ale unor oameni apuși. Astfel s-a creat legenda lui Carol cel Mare, traversând Alpii în preamărirea versificată a unui anonim lombard. Nu mai prejos sunt prezentate luptele tânărului Roland duse pentru stăpânirea unor anume orașe italiene, în cântecul căruia se preamărea vitejia acestuia, dusă la supranatural pe pământul italian unde stâncile sunt tăiate cu sabia, ca aceea de la Roncevaux. Aceste agonii ale eroilor vor prezente în teatrul popular, de început, din aceste părți ale Europei, unde atât Roland cât și Olivier vor fi dintre figurile favorite cântate în Franța, de către acei cantatores francigenorum, care aduceau eposul lor în limba națională.
Sudul european a cunoscut figurile acestor cavaleri de imaginație precum Rinaldo-Renaut și alții. În ce privește regiunile din Nord, Roland-Orlando a căpătat imensa popularitate care a îngăduit apoi poeților din veacul al XVI-lea să-i cânte faptele închipuite ca pe ale unui adevărat erou național. Cu atât mai mult cu cât ciclul întreg fusese prelucrat mai târziu în compilația pentru popor care se cheamă Reali di Francia, pentru că în ea este vorba de regele francez, Carol cel Mare și de ai săi nedespărțiți pairi.
Această răspândire directă a cântecului epic francez a împiedicat venirea unei epopei proprii la un popor așa de înzestrat căruia îi lipsea unitatea de limb㠖 sau măcar existența unui dialect, în schimb exista o conștiință unitară și un mare eveniment, o puternică pornire, care să dea sufletelor avântul trebuitor pentru a îndrăgi cele dintâi opere de inspirație proprie. Când ne gândim însă la necontenitul amestec francez în această peninsulă, de la vechii șefi franci, mercenarii Leutharis și Bucellin, de la opera de cucerire a lui Carol cel Mare până la dominația italiană a regilor din Burgundia și din Provence, la răspândirea până foarte târziu, ca limbă de curte, a dialectului provensal în Piemont și în statele vecine, această renunțare a Italiei de la dreptul și puterile de a vorbi de sine nu mai pare așa de inexplicabilă.
Cu totul altfel a fost în Spania, în complexul de țări care zămisliseră o Spanie de vis, „țara iepurilor de mosc", ținut a vechilor fenicieni, care rămâne o Hispanie pentru Romani și care numai după o lungă serie de împrejurări era să redevină o unitate politică, întâi în cugetul locuitorilor ei creștini și apoi în realitatea lucrurilor, produsă de această conștiință însăși.
Oare care au fost energiile lăuntrice ridicate la ceruri de către acești eroi, singulari sau colectivi, ce s-au prins în urzeala infinită a ideilor creatorului, dându-i imensa posibilitate de a materializa, în versuri, fapte la care de altfel el nici nu participase? Ce căi imaginare a putut străbate mintea autorului care, în izvodirea lui, s-a unit pentru a crea, cu o altă lume, paralelă existenței sale, pagini ale vieții. De unii oamenii despre care ei au scris, eternizându-i, erau morți demult. Nu îi cunoșteau. Amintirile pe care le-au avut au putut fi vizualizări a unor succesiuni de cuvinte lăsate în urmă de cronicari sau analiști. Unele dintre ele sunt chiar acte lăsate în urmă de acel om mort. Un pătrunzător poate reface, în creațiile sale, perspectivele, poate vedea cetățile, străzile, peisajul, relieful; poate reface naturile statice: costumele, armele, decorul; uneori poate reface, cu ajutorul unor texte, monede, sigilii sau portrete, chiar și chipul acelui om.
Dar din propria noastră experiență putem spune că tot ce ne este cunoscut la un om-personaj se materializează unindu-ne energiile noastre creatoare cu energiile voiajere ale celui (celor) dispăruți. Universul este cel care le apropie, le face să comunice între ele unindu-le mișcările lor tainice și care, printr-o meditație profundă, ne dau nouă informațiile pe care le dorim. Putem să ne verificăm memoria ori de câte ori dorim. A existat atunci și continuă să existe, rămânând dovada unei foste realități. Nu avem pretenția că am putea-o reface sudând cu fidelitate fiecare moment al evenimentului însă putem reface doar iluzia ei. Prin bunul simț care ne însoțește în viața de zi cu zi știm că au existat și există nenumărate realități. Ele aparțin fiecăruia dintre noi în momentele în care acționăm. Curiozitatea și spiritul cunoașterii ne fac să căutăm atât realitățile care se ascund în spatele acestui obiect de studiu cât și subiectul lor.
Am putea spune că poemele sunt o exteriorizare mitologică a unor ceremonii culturale, fără această perspectivă, studiul poemelor ar putea fi o deșertăciune. Ne vom limita la debutul acestor creații literare. Formula inițială este generală, următoarele se găsesc disparate și în alte basme. Ceea ce izbește la Ispirescu, spre deosebire de ceilalți povestitori, este faptul că formulele sunt mereu aceleași și în aceeași ordine, ca un imuabil ritual. A fost odată ca niciodată, început pe care nimeni nu l-a cercetat socotit fiind un nonsens; de fapt un excelent mijloc de ascundere: principiul scrisorii furate a lui Edgar Poe. Formula este compusă din două propoziții, din care a doua este, la prima lectură, incomprehensibilă… Niciodată poate fi atât un adverb de timp cât și un adverb de mod, după cum vom vedea în rândurile de mai jos, explicitând motivul…

17.03.2007

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!