poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10008 .



Dimineață de toamnă
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2006-11-15  |     | 



Știu. Sunt precum o planetă străină, în fiecare zi mă surprind tristeți familiare ori bucurii comune, uneori nici nu-mi aparțin sau poate doar coexistăm de atâta vreme încât am uitat de ele, ori simplu, subconștientul meu nu le dorește și gata. În fiecare dimineță mă trezesc devreme, îmi sorb cafeaua interzisă de aproape doi ani și-mi recitesc, îmi silabisesc resturile de amintiri de care mi-e imposibil să scap, resturile de sentimente revărsate...

Și veșnica întrebare: Cum ar fi fost dacă…?

Uite. Gustul neasumat al neîmplinirii este mai amar ca zeama unei gutui necoapte, iar această fiecare întâlnire cu mine însumi, la fereastra întotdeauna deschisă spre stradă, această regăsire a trecutului netransformat în experiență, toate sunt numai exerciții complexe la care conștiința mă împinge sinucigaș spre marginea genunii spre altă lume. Și sunt atâtea istorii care nu vor să mă includă, mă regăsesc uneori așteptând la poarta lor, ca-n fața Cutiei Pandorei, stau înaintea întregului dezastru uman ascuns în ungherele întunecate ale minții proprii. Și vreau s-o deschid doar o clipă, vezi? curiozitatea omenească…, pentru ca apoi s-o închid la loc definitiv, și asta doar pentru că simt în fața mea Speranța. Da. Și-n dimineța asta deschid computerul, trebuie că voi scrie ceva vesel, un divertisment oarecare sau poate o satiră, cum mi-a cerut Dan. Este epoca satirei, omule! Românul vrea să râdă de ceilalți români, poate la fel de proști ca ei însăși, ori poate mai proști, vrea să râdă de VIP-uri, de prezentatoarele TV, de cei bogați…

Nu pot! Nu pot compune o satiră, încă o satiră… Dar te invit să râzi de mine, e mai la îndemână: un ochelarist oarecare cu părul tot mai rar, visează cu ochii deschiși povești nescrise până se-mpiedică de vreo piatră, ori mai rău, intră în cine știe cine, uită ce vrea să cumpere din magazin, se străduie cam de doi ani să scape de cele cinci kilograme în plus, nu știe să fumeze, nici măcar să aprindă țigarea, nu știe să se îmbete să uite de toți și toate, se culcă în fiecare seară devreme… Râdeți! E tot un fel de satiră…

Nu! Astăzi cu siguranță nu voi scrie satiră. Voi inventa ceva la îndemână, o scenă familială, stai să-i regăsesc pe veșnicii protagonoștii: Corina și Costel, probabil va ieși ceva banal...


- Costel?
- Mda.
- Costel, ce-ai face tu dacă ai rămâne singur?
- M-aș uita la meci.
- Nu, măi! Dacă aș dispare pur și simplu.
- N-ai cum. Unde să te ascunzi într-o garsonieră de optsprezece metri?
- Dragă, să presupunem că sunt grav bolnavă și mor. Atunci vei rămâne singur, nu?
- Ești bolnavă?
- Nu, Doamne ferește! Să presupunem doar.
- A! Vrei să mă întrebi ce-aș face dacă te-ai îmbolnăvi?
- Să zicem...
- Þi-aș lua medicamente și ți-aș trage o frecție...
- Și dacă aș fi mai bolnavă?
- Te-aș interna în spital, în salonul lui Cristi.
- Dar dacă aș muri?
- Te-aș îngropa..., dar ce-s prostiile astea, Corina?


În dimineața asta nu mai simt acut umbrele timpurilor trecute, mi-a rămas doar ticul de a privi peste umăr, într-o permanentă căutare în care aș putea regăsi ochii ei, zâmbetul drag, s-o regăsesc pe ea, cea dintotdeauna… Dacă știi cum să-l păcălești, timpul îți poate deveni cel mai bun aliat, dacă ai puterea să-l lași să curgă în voia lui… Asta-i lecția pe care am învățat-o în tot acest răstimp, în patruzeci și cinci de ani.

Călătoresc…, mă rătăcesc prin gândurile “din subsol”, iar îmi pulsează inima rezonând cu amintiri ciudate, mi-e dor de viață, de drum, de munte, de Ardeal și iar șoptesc spunându-mi cât am fost de idiot. Nu, omul nu este o insulă! Ce prostii îmi trec prin cap, chestia asta mi-a spus-o Mihaela. Sau a spus exact invers, că omul este o insulă…, nu mai știu. Că fiecare om devine la un moment dat o insulă, dacă privești pe străzi, prin parcuri vei găsi sute de insule pe care riști să naufragiezi atunci cand nu mai ai ce pierde. Ori intervine instinctul de-a te complace într-o simbioză contra-naturii, să ne iubim ori să ne scoatem ochii…, totul e să rămânem împreună. Sperăm mereu că prin unirea a două insule obținem un continent nou cu pământul roditor... Pământul făgăduit, pe care apoi vom avea curajul să ne ridicăm o casă, un gard, vom avea puterea să dormim, să cântăm, să râdem, să ne îmbrățișăm, să facem dragoste fără să ne uităm la ceas. Vom înconjura plini de elan continentul nostru în betoane înalte, strălucitoare, ele vor fi zărite de departe de insule răzlețe, alte insule care-și caută naufragiații.


- Sunt și eu curioasă. M-ai vizita, mi-ai face pomeni?
- Cum să nu.
- Costel, cine ți-ar mai încălzi ție mâncarea?
- Aș mânca la Spring.
- Dar curățenie în casă?
- Eu.
- Și rufele..., rufele cine le spală?
- Mașina dragă, ca și până acum.
- Iar seara o să flirtezi cu vecinele, nu-i așa?
- Care vecine?
- Cu Ioana de la doi.
- Sectanta?
- Da, dragă, sectanta. Am văzut cum te uitai la picioarele ei.
- Mă uitam cum se îmbracă. Tu n-ai văzut câte zorzoane își agață de curea?
- Eu văd altceva, văd că ești curios... Ai devenit curios imediat ce-ai aflat c-a făcut ’spirala’!
- Þi se pare.
- Costel?
- Da, dragă.
- Ce-ai face după ce m-ai îngropa?
- Aș merge la serviciu...


Atât de multe considerente pesimiste pentru o simplă dimineață de noiembrie lipsită de culoare. Decât acest bocet, mai bine aș desluși sensul lucrurilor simple, frumusețea naivă, nevăzută a unei zile banale, prea m-am obișnuit să las să treacă dincolo de mine minunile mărunte… Conștientizarea o fi începutul înțelepciunii? Sau doar o cădere ireversibilă spre întuneric? De fapt nu-i decăt o toamnă, o altă toamnă ruginie, o despărțire anostă dintre doi oameni anoști care nu mai aveau nimic de împărțit. Nu! Nu mai am răbdare să desfac în mine gândurile care traversează fiecare pasaj din anii care au trecut, ori din speranțele pe care le-am simțit vreodată..., iluziile sunt refuzate astăzi categoric, le alung, iar ele își despletesc batjocoritoare cozile brune, blonde, roșcate… în lumina asta difuză, tulburată doar de-o dimineață ploioasă de noiembrie. Și uite cum părul tuturor femeilor frumoase din viața mea acoperă acum răsăritul și așa inexistent, se amestecă încăpățânate prin mine, nu-mi dau răgaz, mă lăsă pustiu într-o intersecție ca o imagine goală dintr-un televizor căruia i-ai rătăcit telecomanda cu reavoință. Tu nu știi, am făcut de mult un pact cu neîmplinirea... Da! Am călătorit de multe ori prin ținuturi aride de lumi înghețate, genunchii mei poartă cicatricile cărărilor ce nu duceau oricum nicăieri. Am servit mese îmbelșugate, platouri cu fructe amare, culese înainte de vreme, cupe cu șampanie acrită, am văzut cum arată lipsa acută de soare ori ploaie…

Uite cum scriu rânduri interminabile, monologând obsedant despre unicitatea iubirii rătăcite… Atâtea cearcăne îmi atârnă de suflet în dimineața asta de așteptare. Iar m-am trezit mai obosit decât eram azi-noapte, dar știi ce gândesc? Că pe această dimineață s-o păstrez așa cum e, jumătate însorită, jumătate ploioasă și asta doar pentru că este dimineața mea, mi-a fost dăruită numai mie și atât!

Labirintul ăsta de vise în care mă prăbușesc atât de des mă amețește ca un vin, apar închipuiri roz-cenușii, ciudat! atât de monocolore aceste închipuiri, iar ele mă privează de cromatica zilnică la care am dreptul. Pluralul ‘noi’ devine iarăși ‘eu’, reîncep cu migală altă construcție, fruntea deja mi-e asudată de chinul tăcerilor interminabile... Am înțeles, două metale se pot transforma într-unul singur doar dacă fiecare își dăruiește tributul din propriul sine topindu-se definitiv în celălalt. De aceea aliajul este întotdeauna mai puternic decât metalul pur…


- La Sanda, nu? Secretara blondă, cu picioare lungi și sâni voluptoși..., aia care fumează țigări subțiri?
- Nu dragă! Aș merge la serviciu ca să uit..., să te uit. Știi cum se zice: morții cu morții și vii cu viile!
- Vii cu vii! Costele?
- Da.
- Tu m-ai înșela pe mine?
- Cum adică?
- Adică te-ai recăsători sau doar ai trăi cu ea de azi pe mâine?
- Nu m-aș recăsători!
- De ce? A fost atât de greu cu mine și nu mai vrei?
- Ce?
- Să te recăsătorești.
- N-a fost atât de greu cu tine...
- Uite! Nici n-am murit bine și gata, vorbești de mine la timpul trecut!
- Vroiam să spun că nu e greu…
- Așadar nu te-ai mai căsători după experiența asta și știu de ce! Pentru că ești misogin și urăști femeile.
- Nu le urăsc, dragă. Cum să le urăsc? Și apoi nu ne-am căsătorit noi din dragoste?
- E, lasă! Dacă nu-ți spuneam eu că-s însărcinată…
- Tu știi, nici până-n ziua de azi n-am înțeles cum s-a întâmplat atunci…
- Cum să se întâmple? Cum se întâmplă de obicei…
- Da, dar... Bine dar atunci de ce mergem în fiecare vară la Sovata, pentru tratamente?
- Pentru că așa a spus doctorul, ai uitat? Și apoi..., ești tu prea mototol, un mototol incapabil de preludiu... Te vei recăsători, nu-i așa?
- Da, mă voi recăsători.
- Va fi blondă?


Port în mine războaie interminabile și am sentimentul că n-am vreme să-mi descopăr adevăratul adversar. Eu doar lupt! Uite, până-n dimineața asta nu m-am gândit niciodată că eu pot fi singurul trunchi căzut de-a curmezisul drumului... Poate. Oricum, în războiul ăsta mă destram în fire prelungi de nisip ce se scurg dintr-un capăt în altul al propriei clepsidre și totul într-o tăcere deplină. Trecerea prin viață devine firească numai dacă aș avea curajul să mi-o asum, să spun răspicat: Doamnelor, domnilor eu atât am avut de oferit! E vremea să mă retrag! ...mă opresc ca o lumină pe buza prăpastiei, nu am curajul să-mi asum apartenența propriilor lacrimi, am uitat să ma descalț la ușa sufletului meu.

Uite vechea mea cutie cu nimicuri! cea rătăcită încă din copilărie în cămară…, ce mi-o fi venit în dimineața asta să despachetez perechea de aripi, inima din catifea roșie ciupită de moliile maturității și sufletul ghemotocit precum foaia poetului, aruncată din lipsă de inspirație... și uite ce de lucruri găsesc! S-au păstrat toate intacte, tot ce mi-a fost odată drag și care acum zac înghesuite într-un cufăr prăfuit și nedorit. Mă ating, le ating nostalgic, le pun apoi la loc, le închid iarăși, pe rând: sufletul, perechea de aripi, inima, cerul senin, picătura de ploaie, scoica, mă încui la loc ca și cum n-am fost desferecat niciodată… Gata, cutia cu nimicuri dispare la locul ei, în debara, pe ultima policioară de sus.


- Cine?
- Viitoarea ta nevastă?
- Probabil…
- Că de brunete te-ai săturat, nu? Și unde veți sta?
- Cum adică?
- Unde veți locui după ce vă căsătoriți?
- Nu m-am gândit..., ori aici, ori la ea.
- La ea? De ce la ea!? Privește, ce are casa asta? Garsonieră mobilată, baie și bucătărie ca două terenuri de baschet, balcon... A! Sau te-ai plictisit?
- Nu m-am plictisit, dragă. Bine, vom locui aici!
- Schimbați mobila?
- Nu, că-i nouă.
- Nici patul care scârțâie când ne iubim?
- Nici patul.
- Adică o să scârțâi și cu ea?
- Dacă ne căsătorim, o să și scârțâim…
- Și-o să vă reclame doamna Þugui de la unu. Auzi? O să-mi folosească și ondulatorul?
- Dacă va avea nevoie…
- Să nu-l dea la maxim că se frige!
- O să-i spun.
- Dar e culmea! Chiar nu are bani să-și cumpere un ondulator nou?
- Bine, n-o să-l folosească pe-al tău, o să-și ia altul.
- Așa da! Costel, cum o să procedați? O să vorbiți cu doamna Þugui pentru programul de scârțâit patul?


Accept dimineața asta doar pentru că ea însemnă cu siguranță mai mult decât o rotire întreagă si monotonă a limbilor de ceas! Astăzi voi ieși din mine și voi privi în jur, la lucrurile simple. Uite câte nuanțe sunt afară, câte culori… Astăzi voi vorbi despre mine, umoristul, astăzi n-o să-mi mai exprim gândurile cu ajutorul replicilor personajelor. Astăzi cota riscului de comunicare este zero, așadar sunt liber să mă exprim! Mă voi ruga la Dumnezeu, îi voi spune bună dimineața doamnei Gojgar, vecina mea de palier, pe stradă îl voi înjura pe tipul cu Logan alb care insistă să parcheze chiar la intrarea în scară, voi fluiera după tipele mișto ce traversează strada în ritm de tango pe trecerile de pietoni, voi trece cu mașina prin bălțile cele mai adânci ca să stropesc babele grăbite și arțăgoase, iar șefei mele îi voi arunca în cap toate foile de la ultimul inventar. Asta voi face azi!


- Nu, pentru că vom scârțâi patul doar în jurul prânzului.
- Și la serviciu când mai mergeți?
- După. Doar avem oră liberă la pranz, nu?
- Și va sta tot acolo, în fotoliul meu din balcon când o să-și bea cafeaua?
- Posibil...
- Și tot acolo o să-și onduleze părul?
- Probabil…
- O să facă baie în cada unde-mi place mie să stau câte o oră?
- Mai mult ca sigur.
- Și tu o vei lăsa să consume atâta apă caldă? Tocmai acum, când s-au scumpit utilitățile… Veți avea bani pentru întreținere sau veți fii restanțieri?
- Da, ai dreptate! Cred că vom face doar duș.
- O să-și pună hainele în șifonierul primit de la mama?
- Păi, unde în altă parte?
- Costele, divorțez!
- De ce, dragă? Ce ai?
- Divorțez, vindem casa și împărțim banii. Plec la mama și-o să…, o să-mi… O să-mi iau ondulatorul, să știi!


Privesc afară. Dimineață de toamnă blândă..., din strada pătată de frunze multicolore, dintr-un colț de gând, strigă după mine un dor nebănuit. Îmi întorc reflex capul și înțeleg de ce pentru mine toamna are valențe atât de aparte, de ce timpul ei are culori speciale. Hei, cu tine vorbesc! M-ai întâlnit atât de multe toamne și în fiecare din ele m-ai surprins cu aceste răsuciri interioare din sinea mea, întotdeauna ca o ultimă zbatere, surdă si oarbă de pasăre prinsă….

Toamnei mă predau necondiționat: primesc tristețile lumii, deprimările totale, eșecurile, moartea în doze mici din fiecare lună ce se apropie tot mai mult de marele anotimp alb, de anotimpul liniștii absolute. În zilele toamnei toate neîmplinirile devin scadente, se învelesc în noroiul protector de la marginea străzilor..., iar eu? Eu stau. În aceeași intersecție rămân precum o clepsidră răsturnată din care timpul nu mai curge, stă împărțit în două tabere - înainte și după.

La urma urmei, toamna nu-i decât o trecere firească a lucrurilor, așa cum trec și copacii când se lasă goliți de frunze, murind puțin cate puțin, pășind precum condamnații către iarnă. Sunt atâtea lucruri uimitoare în mine, în capul ăsta lipsit acum de idei, sunt atât de frumoase lucrurile din jurul meu, iar eu…, eu mă rezum la această liniște ce încape într-un tub cu pastile roz… Distonocalm.

Și totuși am trăit frumos! Am iubit femeia cu tot sufletul meu, m-am pierdut amețit în brațele ei, mi-am ținut copilul la piept inspirându-i mirosul de lapte… Părul pruncului are întotdeauna parfumul lui unic… Am simțit acea apartenență extraordinară…, am venit acasă cu speranța și bucuria întâlnirii celor dragi, de-atâtea ori m-au încercat emoțiile reușitei… De unde ideea că n-o să mai trăiesc niciodată nimic care să merite să oprească numărătoarea inversă pe care am declanșat-o singur mai de mult?

Vei vedea…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!