poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6381 .



Planeta ipocriților
eseu [ ]
Partea a doua

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alexandru Nifilimu ]

2006-09-17  |     | 



66

Trimiterile bibliografce pot fi găsite la adresa:
http://www.miracol.ro/bibliografie.txt


(Romani 13,7) "Dați tuturor ce sunteți datori: cui datorați impozitul, dați-i impozitul; cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea. Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții; căci cine iubește pe alții a împlinit legea."
Creanța este un termen sinonim cu datoria, dar mai puțin rușinos. Ca dovadă că psihologia capitalismului planetar a modificat conceptul, anulându-i conotația rușinoasă într-un fel de mândrie. Creanța este o chestiune de onoare, ea aducându-i celui bogat, bogăție, iar celui sărac, sărăcie. Un om de onoare nu contractează datorii, sau dacă o face, caută să le achite cât mai repede.
Românul păstrează această trăsătură de caracter și acceptă cu greu ideea de a fi dator. Oricât de sărac ar fi românul, face sacrificii se supune la privațiuni, stă la cozi să-și plătească impozitele la stat și să scape din starea de datornic. Pentru mulți, acest simțământ este de neînțeles, îl pun pe seama spaimei de penalități, nu se fac referiri la cinste sau la onoare.
Prin anii 1981 România avea o datorie externă de 12 miliarde de dolari. Printr-un efort pe care din motive diferite, nimeni nu l-a admirat nici din țară, nici de afară, Dictatorul acelor timpuri de glorie a reușit să achite datoriile României la sfârșitul lui 1989. Ceea ce i-a atras și propriul sfârșit. Nemulțumirea era generală cei din țară erau afectați că primeau salarii prea mici, iar cei de afară că nu mai primeau deloc dobânzi.
Nu s-a discutat de onoarea de a-ți achita datoriile contractate. Dimpotrivă au fost voci, dintre cele mai răgușite, care au scâncit că s-a comis o mare greșeală. "Toată lumea are datorii, datoriile reprezintă o pârghie de dezvoltare și progres." Am încheiat citatul, admirând cât este de just. Datoriile sunt o excepțională pârghie de progres și dezvoltare, dar pentru cămătari, nu pentru datornici.
Românii, iar nu au protestat fiindcă omul simplu are simțul onoarei. Am cerut, am cheltuit, trebuie să dăm înapoi. Când însă onoarea funcționează numai dacă avem de dat, nu și când avem de luat, pare dezolant. Tezaurul României salvat la ruși de pe vremea lui Vladimir Ilici Lenin, o nimica toată, 90 de tone de aur în lingouri, nu poate fi recuperat pentru că ne-ar dezechilibra deficitele. Toată lumea occidentală nu putea să doarmă noaptea de grija românilor ce înotau de sărăcie, dar nimeni nu a cerut să se facă dreptate. Altă fațetă a ipocriziei.
Acum ce să mai cerem de la irakieni, poate bideurile de platină ale dictatorului, care sunt prevăzute la fiecare mâner cu o sosie a diamantului Kohh I Nor, care stă ascuns și el printre gablonzurile coroanei britanice.
Marea greșeală a dictatorului român s-a reparat cât s-a putut de repede. Acum România are iarăși datorii externe de cca 15 miliarde dolari (la sârșitul anului 2003). În schimb nivelul de trai a scăzut sub jumătatea celui din 89. Nu întrebăm ce dobândă plătește poporul român în urma acestui aranjament financiar, pentru că putem calcula singuri. Evităm însă calculul pentru că ne-ar apuca voma. Întrebăm altceva: Ce problemă a poporului român s-a rezolvat cu 15 miliarde de dolari în 13 ani. Pentru ce au fost împrumutați acești bani? Cine îi gestionează și cine urmărește rodul adus țării? Câte nevoi au fost rezolvate? Câte au mai rămas? Rodul adus cămătarilor externi este urmărit cu grijă de un guvernator, evident numit pe viață, ca să nu piardă șirul socotelilor. Cineva merită un bravo. Comisionul este întotdeauna implicit.
Nu vi se pare că în materie de creanțe practicăm contabilitate dublă, precum marele WORLD COM INC american?
Cerem scuze cititorului, nu putem continua să vorbim despre onoare, deoarece am deraia de la titlu.
Ipocrizia ONU
Nu a fost luată în seamă la medierea diplomatică a invadării Iraqului, dar pe bună dreptate. Prognozele meteo avertizau că venirea sezonului arșiței ar îngreuna inspirația și expirația, dar mai ales aspirația și refularea tancurilor de asalt ce stăteau cu motoarele turate la graniță. Cu mult bun simț, cu mult rafinament, cu desăvârșită distincție și gentilețe, ONU s-a eschivat și de la împărțirea prăzii. Ghișeftul reconstrucției celor demolate, între cei 48 de membrii ai coaliției, SUA și Marea Britanie, ar fi o treabă sub demnitatea gulerelor scrobite de la ONU, apretate corespunzător, tot prin grija susnumiților. ONU se va frământa în continuare fără răgaz, până la epuizare, pentru a aduce pe modestele foaiere ale micuțului sediu new-yorkez un suflu tropical, o boare de palmier, pe care nu o mai poți regăsi decât la sud de Burkina Faso, în Ghana.
Ipocrizia pneumoniei
Nici pe pneumonie nu se mai poate pune nici o bază. Disimulată în patru variante A,B,C,D fantoma atipică nu se lasă nici studiată, nici tratată. Se răspândește mai insidios decât SIDA și este mai la nord decât e:BOLA. Cel mai grav este că planetei i se distrage atenția de la evenimente mult mai importante cum ar fi:
- distribuirea ajutoarelor umanitare poporului iraqian.
- completarea listei cu firmele participante la marea reconstrucție a Babilonului.
- decernarea premiilor OSCAR.
- lansarea colecțiilor vestimentare de primăvară-toamnă înlocuite în mare grabă cu modele de măști chirurgicale antiseptice.
- întreruperea sine die a campaniei de pedepsire a teroriștilor și dictatorilor planetari, deoarece pușcașii marini și submarini vor refuza cu cavalerism lupta inegală cu un inamic atât de mic, practic microscopic.
Ipocrizia românilor
Unii dintre noi urmărind atent evenimentele din Iraq și din Bagdad, au semnalat autorităților medicale manifestări descrise în lumea curiozităților, cu termenul déjà vu, deja connu.
Statui detronate de pe socluri, lupte de stradă, benere călcate în picioare de turiști profesioniști, tancuri pe trotuare, toalete și chiuvete de aur împărțite frățește, covoare furate cu spinarea, răniți și cadavre la rigolă, restricții de circulație, palate luxuriante prădate în miezul zilei, turiști lunetiști, incendii și explozii în biblioteci și muzee, candelabre regale înjosite, frigidere goale și congelatoare înțesate, turiști electroniști. Dictatorul se ține de scaun și are vedenii cu agenturi străine, convoaiele cu ajutoare din străinătate aduc butoaie cu medicamente și anvelope reșapate, granițele sunt vraiște, sirenele cheamă în adăposturi, bezna se instalează de cu seară, gloanțele nimeresc în frunte sau se rătăcesc colateral. Ca întotdeauna și peste tot, crainicii TV a toate știutori sunt și exuberanți și consternați.
Alții mai văd și acum avioane inamice la joasă înălțime, sau zăresc bombardierele pe cer la 6 km altitudine și aud bombele căzând la Ploiești. Vântul le aduce în nări miros de rafinării aruncate în aer și în urechi silabe în dulcea limbă a lui Franklin Delano Roosevelt.
Cozile de la plata impozitelor țin statul sub presiunea încasărilor și se mută la porțile dispensarelor. Medicii de familie nu cunosc sindromul și refuză să acorde asistență sau pastile pacienților, motivându-le fie că simulează, fie că suferă toți de o nostalgie incurabilă.
Deja vuul nu este atestat științific, deci nu este în lista cu maladii compensate, iar nostalgia incurabilă se prescrie doar după cincizeci de ani.
Treziți-vă așadar oameni buni și bucurați-vă. Huruitul nu vine de la Ploiești, ci de la Kogălniceanu, avioanele nu aruncă bombe pe noi, ci pe alții; ajutoarele nu sunt aduse alterate din străinătate ci sunt ajutoare de șomaj, românești, proaspete și gustoase; palatele construite de dictatorul nostru, azi s-au dovedit neîncăpătoare; morții stau aliniați frumos în cimitire; candelabrele ne-au prins bine; chiuvetele le-am împărțit între noi ca și CAPurile; electricitatea ne ajunge fiindcă o folosim acum numai în becuri. Poporul mulțumit a ieșit la pensie simultan. Cât despre teroriști... scenarii comuniste...
Poate că românii suferă de scenarită, dar și scenariile se reciclează, nu-i așa?
Și iraqienii au făcut o naționalizare la 14.07.1958 [149,257] inspirată poate de cea românească de la 11.06.1947. Acum cu toții știm că după o naționalizare, pentru unii vine o restituțio in integrum. Ce rămâne după restituire și rămâne mult, va face obiectul unui șir incoruptibil de privatizări. Cine cumpără? Cine are bani. Și cine are bani? Băncile. Ale cui sunt băncile? Ne întoarcem la principiul de bază al capitalismului:
(Matei 25,29) "Pentru că celui ce are i se va da și va avea din belșug, dar de la cel ce n-are se va lua și ce are."
Devine realmente monoton, nimic nu este nou sub soare. Nu se poate inventa nici măcar un biet scenariu. Norocul nostru că mai sunt puțini dictatori pe planetă.
Mari iubitori și păstrători ai construcțiilor edilitare și bisericești, românii au înțeles repede și într-o glorioasă tradiție și-au împușcat singuri dictatorul, chiar în ziua de Crăciun. S-a evitat astfel asaltul unei armade împotriva unei persoane, cum s-a întâmplat la Belgrad pentru Miloșevici, în Afganistan pentru Ben Laden, la Bagdad în cinstea lui Saddam Hussein. Deși distrugerile au fost în toate cazurile enorme, dragostea invadatorilor pentru popoarele celor trei țări a rămas neștirbită. Deci toată lumea poate zâmbi a OK.
Nu s-au găsit arme nucleare, arme de distrugere în masă, arme biologice, teroriști, dictatori, sau sosii de dictatori. Deunăzi am aflat că dictatorul Saddam Hussein nu avea nici legaturi cu Alkaida. Vizita aliaților a fost fructuoasă și e clar că etapa mult dorită de reconstrucție a ceea ce s-a demolat, va fi lungă, cuprinzătoare și rentabilă.
Dar poate dintr-o greșeală umană, s-a greșit țara?
Beneficiarii eliberării de sub dictatură sunt, cum e firesc iraqienii. Unde n-au reușit tancurile aliate au acționat singuri. Fiecare a luat ce a putut o fereastră, o mochetă, o ușă, un lambriu.

Muzeul de istorie din Bagdad, visul oricărui iraqian sărac, a fost vizitat acum, de toți odată. Vizita a durat o oră și n-a mai rămas nimic. 180000 de exponate. Jinduia după ele și Prado și Luvrul și British Muzeum. Soldații americani priveau tâmpi cum relicvele făceau picioare. Dar disciplina înainte de micul dejun, e sloganul oricărui militar. O armată ce se respectă nu acționează decât la ordin. Și ordinul era să-l prinda pe Saddam viu, mort, sau statuie. În manualele de istorie alternativă a Iraqului, ce sunt deja sub tipar, se va putea citi că Babilonul a fost un orășel cosmopolit, înființat după revoluția din 1789, de iacobini.

La noi demolarea ne-am făcut-o singuri, pe îndelete, cum am vrut noi și nu s-a încheiat încă. Cât despre incunabulele arse în Biblioteca Centrală... atâta pagubă... se găsesc pe toate drumurile.
Și iraqienii vor trece prin retehnologizări, privatizări cu comisioane suculente și cu milioane de șomeri. Vreo sută de inși vor primi imediat burse în occident pentru viitorii președinți, guvernatori, miniștri, parlamentari, analiști politici, profesori de istorie, de geografie, ziariști, prezentatori TV. Statul va înceta să mai fie tătucul tuturor, lăsând teren liber inițiativei private, altor state. Astfel se va putea valorifica potențialul enorm în resurse de petrol și convertirea lui în sticle de coca-cola. Iraqul nu va mai ocupa un rușinos loc zece în ce privește datoria externă (cca 350 miliarde dolari USA) căci se vor face eforturi reunite să ajungă pe primul loc cu peste 800 miliarde dolari datorie.
Ei trebuie să înțeleagă clar ce li se cere, cum am înțeles și noi. Trăim într-o țară ruinată lent, dar dirijat și nu trebuie să ne gândim niciodată la dobânzi cu părere de rău, ca zgârciții. Doar așa se putea evita colapsul!
Nu le purtăm ranchiună pentru datoria de 1,7 miliarde dolari comuniști și fără resentimente îi vom putea învăța, tot pe gratis, multe pe iraqieni. După 13 ani de la 1989 avem o experiență bogată și domnul Hose Maria Aznar le poate confirma, la ei acasă.
Succesele căpșunarilor români au ridicat Spania în contra curentului de recesiune ce bate în Europa. Ei au adus bani grei în țară, în timp ce constructorii, petroliștii, inginerii români au muncit pe gratis în Iraq.
Ipocrizia conducătorilor
Conducătorii iau lecții de dicție de la actori, de mimică de la clovni, de costumație de la croitori, de machiaj de la zugravi. Își confecționează și apoi își propagă imaginea cu mare grijă, preocuparea devine în scurt timp prioritară și preponderentă. Și pe bună dreptate.
Din cele mai vechi timpuri marii conducători au constituit o categorie aparte. Ei se clasifică și sunt denumiți după perioadele pentru care au acceptat să preia sceptrul puterii:
Categoria I. Conducători pe mai multe generații, evident de sorginte divină, adică provenind direct din zei, numiți regi. Organizați în dinastii, unii au ajuns prin lupte neîntrerupte contra plictiselii, să dăinuie până în zilele noastre. Fiind, cum ziceam delegați pe pământ de însuși Dumnezeu, regii s-au delimitat clar de populația de bipezi pe care o conduceau. În unele locuri numiți și împărați ei își atribuiau prerogative zeiești.
Nu acceptau să fie văzuți de popor, nu se adresau niciodată norodului, locuiau în palate imense și nepopulate [150,(6)]. Erau deserviți de slujitori instruiți și dezechipați expres pentru a nu le perturba viața și privilegiile. Pregătirea slujitorilor consta în ajustări de genul: li se tăia limba pentru a nu putea povesti, li se tăiau urechile pentru a nu putea auzi, li se scoteau ochii pentru a-și putea masa stăpânii fără a le privi șuncile, erau castrați pentru a nu se deda la haremurile sultănești.
Toate precauțiunile fiind luate, regilor le rămâneau câteva preocupări importante: să-și asigure continuitatea la tron sau dimpotrivă să ucidă excedentul de urmași pentru a nu se felia imperiul; să-și omoare timpul, adică să nu se plictisească. Grija lor cea mai mare, împinsă până la angoasă, era să nu mănânce de două ori aceleași bucate, să nu locuiască două zile în aceeași încăpere, sau și mai grav, să nu folosească în mod repetat aceeași curtezană. Treburile imperiilor, fiind conduse de zei mergeau strună, după cum mai putem constata chiar și astăzi. Arheologic vorbind.
Categoria II. Cuprinde conducători desigur decăzuți din rândurile celei precedente și conține acele exemplare ce au obținut licența de a deține puterea doar pe durata propriei vieți. Din diverse motive s-au cunoscut cazuri când puterea a revenit unor copilași nevinovați, chiar la vârsta de trei anișori, ceea ce conducea la întinarea puterii cu tot felul de interimari. Din motive ușor de înțeles această categorie se majorează la opt ani, pentru că timpul costă bani și de ce să-i ia alții? Fără să uite ce greu au prins o bucată de tron și cât de mult au transpirat să-l escaladeze, ei vor face tot posibilul să reînvie tradiția dinastică, protejându-și odraslele.
Puterea lor stă în fantezia de care pot fi în stare. Dacă să construiască sau să demoleze, să te promoveze sau să te ascundă. Discreți din fire, adoptă deci o atitudine discreționară. Dacă vor dau legi, dacă nu, dau dispoziții. Ei judecă, ei împart și dreptatea și pâinea și firimiturile. Nu-și pot refuza nimic, nu îngăduie să fie contraziși, nu suportă concurența sau aroganța. Într-un cuvânt dictează. Au fost numiți după cum era de așteptat, dictatori. Fiind mai numeroși decât regii sau împărații, ținuturile stăpânite de ei sunt mai mici.
Cum viețile dictatorilor oscilau nesigur între trei luni și cincizeci de ani, cererile de dictatori au devenit din ce în ce mai numeroase. Nu se știe când și din ce motive un for internațional cu mare putere de decizie, gen UNESCO (ONU nu mai poate servi de exemplu, fiind desuet) a hotărât ca timpul acordat conducătorilor să fie limitat la patru, cinci sau șapte ani, la alegere. Corespunzător și timpul acordat vorbitorilor a fost fixat la trei minute. Așa a apărut:
Categoria III. Ei au fost numiți președinți.
Timpul acordat acestei categorii de conducători a fost împărțit în trei etape, prin similitudine cu partidele de fotbal. O primă etapă de 2-3,5 ani pentru acomodare, o pauză de 15 minute, o a doua etapă de 2-3,5 ani pentru retragere.
Solicitările de președinți fiind, cum ziceam, în creștere, zonele arondate, care se numeau la început țări, au devenit din ce în ce mai mici, Terra având și așa o suprafață în continuă scădere, în variație invers proporțională cu populația într-o supărătoare creștere. Așa s-a ajuns la situații extrem de interesante și de largă perspectivă gen Republica San Marino, care are 60 de km pătrați și doi președinți, care au fost numiți pentru a evita orice confuzie căpitani regenți și sunt aleși pe perioade de șase luni. Astfel, în timpul vieții orice locuitor poate ajunge căpitan de câteva ori.
Privit în ansamblu este greu de stabilit teritoriul optim pentru conducător: imperiu, regat, țară, provincie, regiune, raion, comună, sat, suburbie, satelit, mahala, șatră, ceată. Dar și conducătorul cel mai potrivit teritoriului desemnat: împărat, rege, domnitor, voievod, guvernator, președinte, general, căpitan, caporal, bulibașă, agă, vătaf.
Ca și în alte privințe alegerea e dificilă, dovadă stă că și Dumnezeu a încercat diferite variante între continent și insulă, scufundând uscatul și apoi ridicându-l iarăși la uscat.
Președinții sunt în consecință mult mai numeroși și mai răi decât dictatorii, de la președinți de scară la bloc, până la președinți de continent. O puzderie. Nimeni nu-i mai numără, sunt apreciați în procente din populația existentă. Dar obârșia lor divină nu poate fi contestată deoarece fiecare președinte, oricât de neînsemnat, păstrează și manifestă din trasăturile genetice ale dictatorilor, regilor, împăraților din care au degenerat. Ei își iubesc semenii când au nevoie de votul lor și din când în când mai îmbrățișează câte un copil, igienizat, decontaminat, vaccinat, sterilizat în prealabil.
Finalul împăraților se deosebește de cel al regilor, dictatorilor sau președinților. Divinitatea le acordă în semn de prețuire șansa de a se ridica la cer alegând între exil, ghilotină, spânzurătoare, rafală sau lunetă. Dizgrațiaților li se rezervă o gaură neagră a toate primitoare: Haga.
Ipocrizia massmedia
În fiecare zi la aceeași oră, în aceeași sală, același grup de ziariști, acreditați se întâlnesc cu același general pentru a-și scrie după dictare reportajele de pe front, pe care le vor trimite în lumea liberă. Ziariștii testați și instruiți ce să scrie și ce să uite, cum să prezinte și cum să ascundă, ce să spună și ce să tacă, vin zilnic și ocupă același scaun.
De parcă toți ar fi în viața de toate zilele cel puțin colonei, pentru ca dictarea să fie autoritară, la întâlnire vine un expert în arma mediatică, cu grad de general. Tânăr, dar având cel puțin 5-6 țări, ce-l așteaptă la rând, să le ocupe cu forța, generalul afișează o față pe cât de blajină și stânjenită, pe atât de imperturbabilă și rigidă. Acum în mijlocul haosului reînviat la Bagdad, consacrat tradițional ca babilonian, mai dezastruos decât orice bombardament, tot ce se poate fura se cară cu cămila sau cu limuzina, de la băcănii și ambasade, sau din bănci și spitale. Cum ziceam, generalul declară excedat că din miile de amărâți omorâți, înainte de a afla diferența dintre tiranie și libertate, lipsesc 55 de persoane oficiale, care trebuie căutate și ucise, pentru că și-au lăsat țara în mâinile americanilor și a ajuns pradă anarhiei.
Cu experiență vastă în materie, corpul tehnic a multiplicat în tiraje de masă pozele celor 55 de criminali, structurate în pachete de cărți de joc, pachete ce au fost distribuite tuturor soldaților americani. Printr-un nebănuit efect subliminal, jucând zi și noapte poker și șeptic, blackjack sau popa prostul, mințile pușcașilor marini vor memora ireversibil, acele imagini, așa încât îi vor putea nimici și peste decenii.
Vizibil încântată de originalitate și operativitate, sala exultă la dovada geniului autentic al americanului, oriunde s-ar afla el. Un singur ziarist, se ridică clefăind gumă și întreabă sincer nedumerit dacă pachetul de cărți conține cumva și nelipsiții Jolly Joker!
Mulțumiți că își merită banii pentru ce vor scrie, ziariștii râd în hohote uitând pentru o clipă de cămilele de afară ce-și ling încă mânzii care păscuseră printre bombele de fragmentație.
Și ei sunt oameni, au și ei nervi, au familii, au copii, trebuie să se mai destindă, nu?
Ipocrizia telespectatorilor
Însetați, unii de benzină, alții de sânge, dar cei mai mulți chiar de apă, telespectatorii planetei așteptau să vadă cu ochii lor revanșa luptei dintre David și Goliat. Pe cât e cu putință chiar în direct. Goliat a decis să lupte în deplasare, deci a descins cu surle și trompete, din aer, de pe apă și de pe uscat, cu oști cât să ocupe zece țări, în șaptezecișidouă de ore. Cam șapte ore, țara.
După 72 de ore și 30 de minute, nu se întâmplase nimic. Era ca lupta dintre un elefant cu un cocoș. Cei ce investiseră în fildeși nu înțelegeau stratagema pachidermului. Cei ce dețineau numai pene, aveau pielea de găină, de grija cocoșului care cotcodăcea în delir. Toți sperau într-o minune surprinsă pe CCN, care a știut întotdeauna încotro să țină camerele!
Lupta părea echilibrată. Încolțit, sub embargo de la ultimul război, cocoșul sărea într-un picior. În restul ringului, cam strâmt pentru el, elefantul, cu prea multe picioare, se călca singur pe trompă. Fiecare combatant își avea proprii crainici, asistenți, reporteri, cameramani.
După două săptămâni lumea începuse să picoteze de plictiseală. Hotărâți să lupte până la moarte pentru audiență, cei doi asistenți au început să transmită fiecare alt război. Planeta s-a animat instantaneu, fiecare urmărind războiul preferat, la televizor. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat de fapt în ring. Dar mai contează? Toată lumea cunoaște legenda. A învins David.
Ipocrizia Casei Albe
(Daniel 10,13) "Dar căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzecișiuna de zile;"
Nu s-au găsit arme de nimicire în masă, nu s-au găsit arme chimice, nu s-au găsit arme nucleare, nu s-au găsit camere de gazare, nu s-a găsit dictatorul, nu s-au găsit sosiile dictatorului. Nu s-a găsit nimic, dar scopul a fost atins.Totul a fost un vis urât în care am fost târâți cu forța de însuși Saddam Hussein.
Câștigător a ieșit ca deobicei Irakul, care a cedat spre surprinderea generală, după ce s-a opus violent 21 de zile. Acum fiind pregătit pentru o reconstrucție model.
Din respect pentru irakienii bombardați, lăsați pe drumuri, răniți sau uciși, la Casa Albă s-a deschis o listă cu persoanele ce vor să exprime regrete, păreri de rău sau condoleanțe.
După cum era de așteptat lista a fost deschisă de consilierul președintelui în probleme de securitate, doamna Condoleenzza Rice, angajată special pentru atare situații.
Ipocrizia celorlalți
Desigur pe lângă marii ipocriți ai epocii, pe care îi poate oricine număra pe degete, cel mai mult atârnă ipocrizia generalizată, endemică, ce a cuprins baza planetei. Cine nu a fost confruntat cu ipocrizia ospătarilor, avocaților, vameșilor, cârciumarilor, medicilor, zugravilor, comercianților, parlamentarilor, vânzătorilor, bankerilor, judecătorilor, scriitorilor, polițiștilor, farmaciștilor, criminalilor, brokerilor, profesorilor, acarilor, miniștrilor.
Așa stând lucrurile reintră în actualitate momentul legendarei negocieri care nu este o poveste fără sens:
(Geneza 18, 28) "Poate că din cincizeci de oameni drepți vor lipsi cinci: pentru cinci, vei nimici Tu oare toată cetatea? Și El i-a zis: N-o voi nimici dacă voi găsi acolo patruzeci și cinci de oameni drepți. Avraam I-a vorbit mai departe și i-a zis: Poate că se vor găsi acolo numai patruzeci de oameni drepți. Și El i-a zis: N-o voi nimici pentru cei patruzeci. ...negocierea continuă... Poate că se vor găsi în ea numai zece. Și El i-a zis: N-o voi nimici, pentru cei zece."
Ar trebui să-i căutăm urgent pe cei zece. Ar merita toate premiile inventate în lume: Nobel, Oscar, Emmy, Pulizer. Doar ei ar putea salva omenirea.
(Romani 3,9) "Suntem noi mai buni? Nicidecum! Fiindcă mai înainte am dovedit pe toți, fie iudei, fie greci, că sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibe pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; își folosesc limbile ca să înșele; sub buze au venin de aspidă. Gura le este plină de blestem și de amărăciune. Au picioarele grabnice să verse sânge, ruina și mizeria sunt pe căile lor, nu cunosc calea păcii. Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor."
Cleptomania se vindecă prin tăirea mâinii, vitezomania prin confiscarea carnetului de conducere, preacurvia prin castrare, trufia prin tăierea nasului, dar ipocrizia?
Ipocrizia este o frecvență înaltă, ultra rafinată. Și după cum se vede omniprezentă. Dar Cui pe cui se scoate, deci nu se poate corecta decât cu altă frecventă, mai înaltă, mai puternică. Nucleară. Ea îndreaptă tot răul, sterilizează orice, chiar și virușii. Trăim zilele din urmă, ar trebui să le savurăm, ca să o putem lua apoi de la început, curați...(94).








.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!