poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4567 .



Salazar
eseu [ ]
Cărturarii și Revoluția

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Eliade ]

2006-07-15  |     |  Înscris în bibliotecă de BSB



Poate nicăieri ca în Portugalia, scriitorii și cărturarii n-au avut un rol politic atât de important, fie direct, prin activitatea lor politică, fie indirect, prin cărțile lor. Republica portugheză e, în parte, opera literatorilor. Și nu e lipsit de semnificație amănuntul că în fruntea primului guvern provizoriu republican se găsește un poligraf, Teofilo Braga, care a fost și al doilea președinte al Republicii; iar din cei opt președinþi pe care i-a avut până acum Republica portugheză, patru au fost profesori și doi au fost scriitori. Intervenția artiștilor și cărturarilor în viața publică portugheză are loc prin așa numita „generație de la Coimbra”. Semnalul îl dă seria de conferințe organizate la Cazinoul din Lisabona, în 1871, de către un grup de intelectuali democrato-revoluționari, în fruntea căruia se aflau patru tineri scriitori: poetul Antero de Quental, romancierul Eça de Queiroz, istoricul și economistul Oliveira Martins și poligraful Teofilo Braga. Patru nume care, douăzeci de ani mai târziu, vor fi luceferii culturii portugheze. Patru scriitori care au avut nu numai un extraordinar răsunet prin operele lor, dar au modificat chiar conștiinþa a două generații și au făcut posibilă, cu sau fără voia lor, instaurarea Republicii. Prin seria de „conferințe democratice” de la Casino, grupul își propunea, între altele, „să lege Portugalia de mișcarea modernă (europeană), făcând-o astfel să folosească elementele vitale din care trăiește umanitatea civilizată; să încerce a lua cunoștinþă de faptele care ne înconjoară, în Europa; să agite în opinia publică marile chestiuni ale filozofiei și științei moderne; să studieze condițiile transformării politice, economice și religioase ale societății portugheze” (Programul Conferințelor democratice). Prima conferință a ținut-o Antero de Quental și e intitulată: „Cauzele decadenței popoarelor peninsulare în ultimele trei secole”. Augusto Soromenha a vorbit despre „Literatura portugheză contemporană”, Eça de Queiroz despre „Realismul în Artă”, iar Adolfo Coelho – profesor, poligraf și etnolog – despre „Chestiuni de învățământ”. A cincea conferință a ținut-o evreul Salamao Saraga despre „Istoricii critici ai vieții lui Iisus”, și a provocat un scandal atât de mare încât Guvernul, cu toata apatia sa obișnuită, a fost silit să interzică celelalte conferințe democratice. Membrii grupului însă continuă să acționeze prin alte mijloace: cărți, pamflete, conferințe universitare, societăți secrete. Conferințele de la Casino dăduseră semnalul atacului masiv împotriva stării de lucruri în prezent. Ce se ataca? Totul. Pentru „generația de la Coimbra”, Portugalia se afla atunci în ultima fază a decadenței. „Decadența națională e marele fapt inexorabil al istoriei noastre, de trei secole încoace”, scria Antero de Quental. Tinerii intelectuali formați la Coimbra se zbat între un exasperant complex de inferioritate – carei face să privească scârbiți și cu ură moravurile, instituțiile și cultura tradițională – și un profetism revoluționar plin de candoare. Cincizeci de ani de pseudo-liberalism transformă Portugalia într-o caricatură; nu mai exista monarhia tradițională de odinioară – dar Portugalia nu devenise încă o țară europeană, asemenea Franței. În comparație cu Parisul, pentru „generația de la Coimbra” nu este nimic bun în Portugalia. Acei puțini cărturari care au acces la luminile Europei se îngrozesc de ce văd în jurul lor; se împrumutaseră constituții, legi, moravuri și cultură – dar se împrumutase prost, numai pe jumătate. Totul era hibrid, fals, steril. De aici furia și dezgustul lor, de aici critica de iconoclaști, – care nu iartă nimic; nici rege, nici religie, nici familie, nici stat. „Generația de la Coimbra” vrea să transforme Portugalia semifranceză într-o țară aidoma Franței. Se simt rușinați că părinții lor imitaseră prost modelele pariziene, sau le imitaseră numai în parte. Prezentul li se pare abominabil iar trecutul plin de „spectre retrograde”. Tradiția portugheză, o rușine națională care se cerea batjocorită în văzul lumii. De aceea, în loc să-și găsească îndreptar în Camoens, și-l găsesc în Victor Hugo, idolul tinerei generații. Hugo este francez, este modern, este revoluționar. A vorbit despre umanitate. A suferit din pricina tiraniei. Modelul perfect al generoților de la Coimbra, care visează să transforme patria lusitană într-o Franță progresistă, e o Franþa de belșug și libertate, cu o nobilime și Biserică îngenuncheate. Adevărul este că tinerii aceștia își iubesc, în felul lor, țara; o vor însă aidoma modelului lor parizian. Cred, sincer, că Portugalia nu-și va recăpăta locul meritat în Europa decât după o transformare radicală, care să lichideze odată pentru totdeauna „spectrele trecutului”. Critica lor necruțătoare a grăbit căderea monarhiei și instaurarea haosului revoluționar. Dar, pe de altă parte, fiecare din ei a contribuit la apropierea revoluției naționaliste și a „Statului Nou” – căci naționaliștii de astăzi văd societatea portugheză din a doua jumătate a veacului trecut cu același ochi cu care au văzut-o și înaintașii lor. Parazitismul burgheziei, indiferența nobilimii, decadența clerului, apatia maselor, mediocritatea culturii, – sunt vicii reale, împotriva cărora s-a ridicat cu vehemență generația de la Coimbra, dar împotriva cărora luptau și făuritorii „Statului Nou”. Antero de Quental e prin excelență poetul filosof și revoluționar. Bogat, catolic practicant, își pierde credința la Coimbra, în timpul studenției și se convertește la noua religie a umanității, socialismul. Antero „iubește umanitatea mai mult ca pe o femeie”. Își ia în serios apostolatul; se adresează mulțimii pe străzi, în versuri profetice; face parte dintr-o societate secretă studențească „Fulgerul”; deși foarte bogat, refuză să trăiască din veniturile lui – pe care le împarte altora – și se duce să-și câștige viața la Paris, ca muncitor tipograf. Este un bărbat frumos, cu o superbă barbă de mag care fascinează o generație întreagă. Scrie destul de puțin și publică și mai puþin. E însă, întotdeauna, gata să apere pe cei umili, să protesteze, să atace – întotdeauna pe propria lui răspundere. Indiferent față de glorie, lasă să-i publice alții cărțile. Consecvent cu sine până la absurd, distruge un manuscris voluminos pentru că își modificase anumite idei formulate acolo. De o extraordinară bunătate, e neînduplecat în pamfletele lui revoluționare. Învață limba germană ca să citească pe filosofi și se trudește o viața întreagă să-și găsească echilibrul zdruncinat prin pierderea credinței. Amână mereu expunerea sistemului lui de filosofie. „Sunt un filosof inedit”, mărturisește cuiva. Dar este nefericit, neliniștit și abulic. Geniul lui își dă toată măsura în admirabile, obsedante poeme. Antero de Quental este poate cel mai genial poet pe care l-a creat pesimismul, alături de Leopardi și Eminescu. Nimeni n-a cântat mai frumos ca el neantul cosmic – „noaptea neagră, sora deznădejdii, noaptea solitară, nemișcată, densă, vidul mut, unde astrul nu respiră nici pasărea nu cântă, nici vântul nu tresare și adoarme până și gândul...” Nihilismul său filozofic îl facă să-și sfârșească astfel marea sa poemă „Imnul dimineții”: Symbolo da existencia, sê maldito! Simbolul existenþei, blestemat de Antero, era lumina. Nu era numai o simplă expresie poetică. Neurastenia, care-l rodea încă din vremea studenþiei la Coimbra, îl biruie și, într-o bună zi, la 11 februarie 1891, în vârstă de 49 de ani, se sinucide. Antero de Quental a contribuit enorm la lichidarea monarhiei constituționale și a liberalismului. Socotea „bietul popor portughez slăbit moralmente și dezorientat intelectualicește, după 50 de ani de mizerii partidiste și iluzii liberale”. Era anti-parlamentar pentru că „în mediul subtil și sterilizant al acestei conspirații permanente, care e esența însăși a parlamentarismului, partidele pierd noțiunea realității și, în timp ce lumea se transformă, ele repetă mașinal obișnuitele teze ale unei filozofii politice caduce, pe care nici nu o mai înțeleg”. I se părea mai importantă distrugerea „oligarhiei birocratico-financiare, care ne domină și ne demoralizează”, decât facerea sau desfacerea legilor. Și toate ideile acestea au rodit, căci în timp ce Parlamentul legifera, forțele revoluționare se pregăteau să răstoarne obositele așezări politice. Ca și Antero de Quental, istoricul Oliveira Martins lucrează din răsputeri la dezagregarea statului liberal și constituțional portughez. Critica pe care o face liberalismului, mai ales în cele două volume ale Portugaliei Contemporane, găsește un extraordinar ecou. Edițiile se epuizează în timp record. Oliveira Martins scrie inspirat, cu un neîntrecut talent literar, prezentând istoria patriei sale în tablouri dramatice, colorate, pregnante. Regii sunt zugrăviți în câteva fraze incisive, politica lor e rezumată în formule lapidare, pe care cititorul le memorizează cu deliciu, pentru că într-adevăr proza lui Oliveira Martins e fermecată și cărțile lui exercită o influență magică. Are o extraordinară voință ºi o inepuizabilă putere de muncă. Inginer autodidact, lucrează patru ani într-o mină din Andaluzia rămânând de atunci un fervent credincios al uniunii iberice, pentru care a luptat și Antero. Debutează cu o carte de economie politică, în care se întrevăd influențele socialiste. Începe să studieze istoria și scrie o istorie a Portugaliei în două volume, apoi Portugal Contemporaneo, istoria Republicii romane, a Peninsulei Iberice, a Braziliei, a Angliei etc. Nu este însă un improvizator, deși e stăpânit de demonul sintezei. Își cunoaște izvoarele. Se zbate neîncetat să împace credințele lui socialiste cu cezarismul hegelian. Încearcă un sistem de economie politică, o sociologie, și chiar o filosofie a istoriei. Vasta lui operă o elaborează în douăzeci de ani, în care timp munca administrativă și activitatea politică se află necontenit pe primul plan. Pesimismul său face ravagii. Istoria Portugaliei o reduce la o „necropolă” stăpânită de „trinitatea augustă: satrapul, iezuitul și ovreiul”. Totul e abominabil în trecutul patriei. Colonizarea e o serie ignobilă de crime, tiranii și demențe. Liberalismul contemporan e o agonizare fără glorie, decadența iremediabilă a unui popor degenerat. Restaurarea independenþei portugheze, la 1640, a fost o greșeală fatală, pentru întreaga peninsulă. De aceea, singura scăpare este uniunea republicană iberică. Și cu toate acestea, socialistul Oliveia Martins acceptă Ministerul da Finanþe sub Regele Don Luiz în 1885, sperând să joace rolul unui Pombal democrat. Adversarii politici îl răstoarnă însă repede. Oliveira Martins a modificat, prin cărțile sale, conștiința istorică a Portugaliei; tinerele generații au judecat trecutul așa cum l-au văzut zugrăvit – cu cât geniu literar! – în volumul prodigiosului pesimist. Oliveira Martins a pus în circulație formule, sentinþe, portrete, tablouri sinoptice – care nu erau întotdeauna juste, dar care au devenit populare datorită marelui său talent. De abia de curând noua școală istorică portugheză a început să revizuiască sentințele maestrului revoluþionar și de abia acum istoria Portugaliei începe să arate și alte aspecte, în afară de turpitudinea, demenþa, crima și decadența, din belșug zugrăvite de pana lui Oliveira Martins. Către sfârștul vieþii, istoricul visa o monarhie socialist-cezaristă, așa cum propovăduiau și apologeții Hohenzollernilor. În ultimul an al vieþii, scrie Viața lui Nun‘ Alvares – care e aproape o carte mistică. Moare, la 21 august 1894, în vârstă de 49 de ani, după ce a cerut ajutorul Bisericii, e spovedit și împărtășit... Teofilo Braga (1843-1924) a debutat ca poet dar, vreme de o jumătate de veac, a surprins pe contemporani printr-o prodigioasă activitate de polihistor și campion al republicanismului. Lipsit cu desăvârșire de vocație filozofică, a găsit în pozitivismul lui Auguste Comte, înțeles cu aproximație, justificarea teoretică a enciclopedismului său și tot de la Comte a împrumutat spiritul de sistem, sub obsesia căruia a trăit toată viața. Profesor la Universitatea din Lisabona, a plănuit o istorie a literaturii portugheze în 36 de volume și chiar a scris vreo douăzeci. Fără nici o pregătire știinþifică, a abordat antropologia și etnografia, încadrând tot ce știa – și nu știa mult – într-un sistem de o întristătoare, sterilă rigiditate. Dominat de ambiția sistemului, însuflețit de o putere de muncă feroce, condus de câteva idei fixe – a scris o viață întreagă, în cele mai felurite domenii, de la folclor și pedagogie până la istoria literară și politică, și cele peste două sute de tomuri nu cuprind decât o parte din aceasta activitate titanică. Talentul său poetic inițial, a fost cu timpul sugrumat de sistemul său poetic și primele volume de versuri au fost mai târziu retopite într-o masivă operă de câteva mii de pagini, care intenþiona să completeze și să întreacă La Légende des Siècles a lui Victor Hugo. Teòfilo Braga era republican pentru că, în concepția lui, evoluția dinamică a societății portugheze era amenințată de existența unei „familii privilegiate”: familia regală. „Filozofia pozitivă, scrie el în História das ideas republicanas em Portugal, ne învață să vedem că constituționalismul este o tranzacție provizorie între absolutism și revoluþie și că această stare provizorie e exploatată de o familie mult timp după momentul istoric legitim”. Așadar, această „familie privilegiată”, care e o „insultă adusă demnității umane”, deoarece „a împiedicat vreme de secole evoluția umană”, trebuia cu orice preț înlăturată. Braga a trăit destul ca să-și vadă visul cu ochii. A fost Președinte al Republicii, a fost Președinte al Comitetului Provizoriu. Anevoie de spus dacă a păstrat până la sfârșitul vieþii, în cursul celor 12 ani de anarhie republicană, aceeași idee fixă împotriva „familiei privilegiate”. Nu a exercitat o mare influență. Nu avea nici geniul lui Antero și nici forþa de invenție verbală a lui Oliveira Martins dar cărțile lui politice se citeau pentru că republicanismul socialist era la modă. Vasta lui operă este astăzi, în bună parte, ilizibilă. Nu se poate spune, însă, că e cu totul lipsită de valoare căci, la timpul lor, cărțile acestea au adus materiale istorice și literare noi și au pus în circulație ideile altora, care au folosit. Ca și Oliveira Martins și Quental, Braga a militat pentru uniunea iberică. Și, ca și ei, Teòfilo Braga este astăzi revendicat de ideologii naþionalismului și nu fără dreptate. Pentru că Braga a fost ceea ce se numea în a doua jumătate a secolului trecut un „patriot”. Cea mai mare pasiune a vieții lui a fost, după pozitivism, cultul patriei și al rasei portugheze. A vorbit despre „rasă” și despre „geniul popular” ca nimeni altul. Spre deosebire de acești trei scriitori filosofi și revoluționari, Eça de Queiroz (1860-1900) nu era nici filosof, nici enciclopedist și a încetat repede de a fi revoluționar. Opera lui e un monument al literaturii portugheze moderne; singurul de altfel pe care timpul, departe de a-l întuneca, îl valorifică neîncetat. Dar prin admirabilele sale romane, Eça de Quieroz a zdruncinat instituțiile tradiționale – Patria Portugheză, Biserica, familia – poate tot atât cât a făcut Oliviera Martins sau Antero. Realismul său nu era întrecut decât de marea, unica sa probitate artistică. Avea forța și curajul lui Zola, alături de pasiunea artistică a lui Flaubert. Romanele sale sunt printre puținele creații ale naturalismului literar care au rezistat timpului. Eça de Queiroz care, în timpul studenției sale la Coimbra știa totul despre istoria și cultura Franþei, dar nu izbutise să citească nici măcar primul volum din Istoria Portugaliei a lui Herculano, și-a petrecut viața departe de țară, consul al Portugaliei în Cuba, Anglia, America, Franța. A avut, ca și întreaga lui generație, cultul Franþei, al limbii franceze, al valorilor franceze. De aceea și cărþile lui par a fi traduse din franțuzește. Și în aceste cărți, ce admirabilă oglindă a moravurilor portugheze, ce neiertătoare critică a burgheziei și Bisericii, ce cumplită caricaturizare a tot ceea ce reprezenta, între 1870-1890, spiritul „constituționalist”, cu creațiile sale hibride, cu metisajul său grotesc de valori, cu fundamentala sa mediocritate! Fără îndoială că opera lui Eça de Queiroz, privită în implicaþiile sale sociale – și autorul a ținut întotdeauna seamă de aceste implicații – reprezintă un important moment în acțiunea de distrugere a societății portugheze liberale. Chiar atunci când Eça, spre sfârșitul vieții a început să se apropie de tradiționalism, nu s-a apropiat niciodată de societatea burgheză. „Întoarcerea lui la pământ” s-a împlinit în cu totul altă direcție: spre Evul Mediu și spre viața rurală. Civilizația și politica prezentă a Portugaliei i-au fost tot timpul nesuferite. Și puțini scriitori au avut, ca el, curajul să-și dispreþuiască și să-și biciuiască, injurios, patria – de a cărei nostalgie a suferit, totuși, toată viața. Regăsim la acești creatori – de opinie publică, de la Antero la Eça de Queiroz – lăsând la o parte pe un Ramalha Ortigâo și pe un Guerra Junqueiro, pentru că nu putem vorbi decât despre câțiva – regăsim, așadar, aceeași hotărâre de a lichida, cu orice preț, Portugalia monarhică și a o transforma într-o republică europeană. În tot acest timp aproape că nu reîntâlnim un cărturar sau artist care să ia apărarea stării de lucruri prezente. Întreaga elită spirituală a țării este de partea revoluției și a republicii. Toți trăiesc sub magia aceluiași cuvânt: libertate, mai multă libertate. Dar cereau un lucru pe care-l aveau, căci toți acești revoluționari republicani își pot tipări cărțile, se pot organiza în centre revoluționare, pot ataca în ziare și pamflete familia regală și monarhia constituþională. În 1873 ia naștere „Centrul republican federal” la Lisabona, fără ca Guvernul să protesteze. Programul Centrului e un amestec ciudat de constituție elvețiană, comunism și federalism iberic. Se creează un partid republican, care cere: egalitate civilă și politică, libertate de manifestare, guvern al poporului pentru popor, justiþie democratică. Dar, după cum observă Arthur Ribeiro Lopes, „toate aceste principii fuseseră dinainte puse în vigoare de către Monarhie” și ideea fixă a libertăþii republicane nu corespundea nici unei necesităþi publice. Totuși, republicanii candidează la alegerile din 1884 și 1885 și dobândesc două locuri în Parlament. Braga scrie Istoria ideilor republicane în Portugalia, afirmând că „dacă revoluția de la 1848 nu ne-ar fi găsit slabi de energie morală după doi ani de luptă și decepții, Republica ar fi avut în acel an prima sa experienþă printre noi”. Partidul republican, creat de intelectuali, ajunge popular prin scriitori și devine instrument de putere în mâna câtorva tribuni și avocați. Marea lui forță era o enormă capacitate de opoziþie, care fascina mulțimile. Partidul nu pierdea nici un prilej ca să zdruncine monarhia constituțională. Și cel mai norocos prilej a fost ultimatumul pe care Anglia l-a adresat Portugaliei în 1890, în legătură cu coloniile din Africa.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!