Se spune că, în adolescență, fiecare dintre noi știm ce dorim de la viață. In furtuna de hormoni care bulversează trupul și mintea, avem curajul de a privi în adâncul sufletului nostru pentru a ne cunoaște. Dar pe urmă, când acei hormoni nu ne mai fac sângele să fiarbă, redevenim temători, nu mai avem tăria de a privi adevărul în față fiindcă acesta e întotdeauna dureros, iar noi ne temem de durere. Si astfel, pentru a preântâmpina o durere suportabilă, preferăm să fim damnați pentru vecie. Pentru că iadul e locul regretelor eterne, iar acel vis, acea libertate de a-l împlini ne-au fost date de Dumnezeu, iar în fața lui va trebui să răspundem pentru că i-am irosit darul.
Liberul arbitru, puterea de a discerne între ceea ce trebuie și ceea ce nu trebuie să facem nu l-am primit pentru a face deosebirea între bine și rău, ci pentru a putea alege să ne împlinim destinul sau să ne ratăm. Visele unora sunt mărețe, ale altora infime, și nimeni nu trebuie blamat pentru nimicnicia visului său, pentru că acesta i-a fost dat; va răspunde doar dacă l-a împlinit sau nu, fiindcă asta îi era cu putință.
Scriind aceste rânduri, inspirate de ideile unor oameni dăruiți cu har, nu pot să nu mă întreb care este visul meu. Si mărturisesc că am stat ore întregi încercând să-l aflu: am descoperit dorințe de mult refulate, amintiri plăcute și dureroase, dar acel vis cu care am fost dăruit de Dumnezeu nu cred că l-am aflat.
Scriu “nu cred” fiindcă am visat multe lucruri, unele îndrăznețe, altele patetice, însă niciunul nu este acel Vis ce poate fi scris cu majuscule.
Să nu uităm că multe din dorintele noastre își au izvorul în partea întunecată a sufletului nostru ( unii ar spune că sunt inspirația diavolului ce încearcă să ne piardă ). Iată un aspect care face alegerea și mai dificilă, fiindcă alegând ceva îți poți lesne pierde chiar sufletul.
Evident, orice dorință care ar contraveni învățăturilor biblice sau măcar celor zece porunci nu este în regulă. Dar tocmai astea sunt cele mai atrăgătoare.
Afirma Gabriel Liiceanu că măreția destinului cuiva nu este dată de realizările extraordinare ale individului respectiv, fiindcă limita fiecăruia este stabilită dinainte, ci de atingerea acestei limite. Iar alături de lene și ratare, consideră drept maladie a destinului, bovarismul, adică refuzul de a accepta nimicnicia propriilor limite și a spera zadarnic la idealuri care le transced. Pe lângă imposibilitatea de a le atinge, bovaricul va fi veșnic nemulțumit, frustrarea sa fiind una cronică și fără leac.
Totuși, dincolo de aparenta corectitudine a teoriei expuse, ideea de destin și limitarea unui individ prin însăși natura sa este de neacceptat. In primul rând, ar justifica teoria “omului superior” care are drept de decizie asupra semenilor săi mai puțin dotați de natură sau divinitate; în al doilea rând, însuși cuvântul “om” poartă în sine posibilitatea depășirii tuturor limitelor. E adevărat, fiecare se autolimitează datorită culturii în care a fost crescut, ideilor care i-au fost inoculate, temerilor, ratărilor și suferințelor pe care le-a trăit, dar în același timp poartă în sine germenele autodepășirii; la un moment dat poate hotărî să renunțe la tot, să redevină liber să-și aleagă drumul. Doar când pierzi totul orice redevine posibil, fiindcă frica de a pierde o casă, o iubire sau liniștea amăgitoare a zilelor plictisitoare nu-și mai găsește terenul de manifestare.
Si numai pentru că speră, un om merită totul.
Cred că frustrarea izvorâtă din imposibilitatea atingerii viselor iluzorii are mai multă strălucire decât resemnarea mediocrității. E atât de facil să-ți spui că un apartament într-o cutie de chibrituri, o slujbă de doi lei, un copil neascultător, o nevastă toantă și sătulă de sine însuși, o bere la pet în fiecare după-masă e tot ce-și poate dori cineva și să mai fii și fudul pentru asta, iată adevărata nenorocire.
Cu cât visele cuiva sunt mai îndrăznețe și dorința lui de a le atinge mai mare, nu mai contează dacă le va împlini vreodată.
Dacă murind, Dumnezeu ne va cerceta nu după faptele bune pe care le-am săvârșit, ci după cum ne-am împlinit visele pe care el ni le-a insuflat, ce vom putea spune ? Dacă am fost cinstiți, plini de iubire pentru semeni, hotărâți în respectarea poruncilor divine, vom putea spune că ne-am îndeplinit menirea pe care am avut-o pe pământ ?
Viața veșnică este recompensa pe care creștinul o primește după ce părăsește această lume. Dar viața aici – indiferent cum ar fi ea – oare este doar un test sau ne-a fost dată să ne bucurăm de ea ? Dacă răspunsul e afirmativ și presupunând că visele copilăriei și adolescenței ne sunt insuflate de duhul lui Dumnezeu, iar noi, pierzându-le, pierdem însăși viața aceasta, atunci chiar nu vom merita viața veșnică. Un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu care și-a jertfit fiul pentru salvarea noastră nu ar dori încă o jertfă, ci ne-ar dori fericirea.
E adevărat, când am făcut ceva rău, ceva urât, conștiința mă apasă, dar mai mult mă doare când simt că mă îndepărtez de vise sau, cum spuneam, de acel Vis. Atunci simt că nu doar sufletul meu plânge...
O faptă nedemnă poate fi răscumpărată, poate fi corectată, poate fi iertată, dar un vis pierdut nu se mai întoarce niciodată.
Poate că realizarea cea mai mare a diavolului nu este aceea de a ne convinge că nu există Dumnezeu, ci de a ne amăgi că visele noastre ( și ale lui Dumnezeu ) nu merită împlinite.