poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5190 .



Apărătorii Domnului
eseu [ ]
Încă un răspuns ortodox

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alexandru Nifilimu ]

2006-07-11  |     | 



(339)

Trimiterile bibliografice pot fi găsite la adresa:
http://www.miracol.ro/bibliografie.txt


Am citit atent Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci" și mărturisesc că meritați să fiți citit. Vă apreciez truda și vă respect simțămintele, și tocmai de aceea îmi permit o intervenție. Există multe deosebiri intre G.A. și D.B. dar am găsit un punct din care dacă privești nu sesizezi nici o diferență. Exact din acest unghi doresc să comentez.

Nu e nici un dubiu că D.B. dorește să aducă un afront lumii creștine, să îi lezeze susceptibilitatea. Poate că dispune de o poziție care îi conferă acest drept, are editori care îl publică, avocați care îi câștigă procesele, media îl apreciază și îl promovează, băncile îi sporesc banii. Dar puterea de corpuscul a cărții este infimă în fața forței dezlănțuite de unda care o susține și o propagă.
Însă și G.A. produce un afront - aici vă asemănați - și nu se mai mulțumește doar cu un segment, își pune toată lumea în cap:
“S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbește enorm de mult, o lume în care nu mai există loc și timp pentru tăcere, dar, în același timp, o lume în care nu se spune nimic.”
…
“Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime și lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare și universale. Nimeni nu se mai sinchisește să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghițim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte.”

Poate. Însă lumea nu trebuie pedepsită global. Nici Dumnezeu nu face așa. Sau tocmai pentru a nu o pedepsi pe toată odată, avem mai mulți dumnezei. Poate că lumea nu e obtuză și lipsită de verticalitate, ci a pătruns cu luare aminte în cuvintele Domnului:

(Matei 10,34) “Sã nu credeți cã am venit s-aduc pacea pe pãmânt; n-am venit sã aduc pacea, ci sabia. Cãci am venit sã despart pe fiu de tatãl sãu, pe fiicã de mamã-sa, și pe norã de soacrã-sa. Și omul va avea de vrãjmași chiar pe cei din casa lui.”
Dumnezeu nu trebuie hulit, dacă D.B. îl hulește e treaba lui, e o blasfemie. Dar Dumnezeu nici nu trebuie apărat. Nu e o trufie prea mare să ne erijăm noi în apărătorii Domnului. Nu e tot o blasfemie?
Apoi de ce un segment populațional se simte jignit de Codul lui Da Vinci sau de Evanghelia lui Iuda, (vezi Invierea lui Iuda [246,(332)]) și alt segment de caricaturizarea lui Mohammed?
De ce YHWH nu își disimulează preferința pentru alt grup populațional și incită la conflict religios?
(Deuteronomul 7,1) “Când Domnul, Dumnezeul tãu, te va aduce în țara în care vei intra și o vei lua în stãpânire, și va izgoni dinaintea ta multe neamuri: pe Hetiți, pe Ghirgasiți, pe Amoriți, pe Cananiți, pe Fereziți, pe Heviți și pe Iebusiți, șapte neamuri mai mari la numãr și mai puternice decât tine; când Domnul, Dumnezeul tãu, ți le va da în mâini, și le vei bate, sã le nimicești cu desãvârșire, sã nu închei legãmânt cu ele, și sã n-ai milã de ele. Sã nu te încuscrești cu popoarele acestea, sã nu mãriți pe fetele tale dupã fiii lor, și sã nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tãi cãci ar abate dela Mine pe fiii tãi, și ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastrã și te-ar nimici îndatã. Dimpotrivã, iatã cum sã vã purtați cu ele: sã le surpați altarele, sã le sfãrâmați stâlpii idolești, sã le tãiați pomii închinați dumnezeilor lor și sã ardeți în foc chipurile lor cioplite. Cãci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tãu; Domnul Dumnezeul tãu te-a ales, ca sã fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pãmântului.”
Nu cumva Domnul ne lasă sentimentele în cumpănă pentru a ne încerca reacțiile? Sau pentru a avea instrumente de emulație? Sau lumea este partiționată cumva, fără știrea noastră?

De ce mijloace dispunem noi, cu calitatea de ființe create de Dumnezeu, pentru a determina obiectiv și fără tăgadă natura mono sau bifizită a fiului său Iisus?
În scopul fundamentării doctrinei creștine și pentru combaterea devierilor înregistrate, pentru probleme organizatorice dar și privind disciplina clerului, au fost convocate mai multe întruniri, o serie de șapte congrese-conciliu, începută și terminată la Niceea, azi Iznik, în Turcia.
Primul conciliu ecumenic ținut la Niceea în anul 325 a fost inițiat de împăratul Constantin cel Mare. Conciliul a adoptat Crezul și a condamnat doctrina lui Arius, conform căreia Dumnezeu și Isus nu sunt egali, ci doar asemănători. În schimb a fost introdusă prin decret împărătesc dogma unității de ființă, cosubstanțialitatea lui Dumnezeu și a lui Isus și se acreditează cultul îngerilor ca făcând parte din dogmă [177,51].
Al doilea conciliu ecumenic, ținut în anul 343 la Constantinopol, sub înaltul patronat al împăratului Theodosiu, a dezvoltat doctrina privind Duhul Sfânt, a introdus conceptul Sfintei Treimi, a adus completări Crezului și a condamnat susținut arianismul, a condamnat idolatria îngerilor, deci a avut o ordine de zi generoasă.
Al treilea conciliu ecumenic, ținut în anul 431 la Efes, sub egida celor doi împărați ai Imperiului Roman de Apus și de Răsărit, Valentin al II lea, respectiv Theodosiu al II lea, a condamnat doctrina monofizită și a hotărât pentru a fi mai clar, adorarea Sfintei Fecioare ca Maică a Mântuitorului Isus Hristos.
Al patrulea conciliu ecumenic, ținut în anul 451 la Calchedon a apărat personalitatea lui Isus Hristos consfințindu-i originea sa divină și omenească, și a condamnat în continuare doctrina monofizită, care susținea originea sa monophisis, de natură strict divină.
Iată cum principalele precepte ale religiei creștine au fost practic adoptate în urma unor concilii - congres în care majoritatea a fost asigurată prin autoritatea imperială a zilei.
Desigur opiniile minorității nu au avut nici un ecou, oponenții plecând de la fiecare congres doar cu sarcina concretă de a transpune în practică hotărârile și programul partidului împărătesc. Devenea din ce în ce mai clar că pe această linie nu se putea lupta contra împăraților și a imperialilor. Trebuia adoptată altă strategie, cu o documentație adusă la zi, și o proveniență incontestabilă.
Al cincilea conciliu ecumenic, ținut în anul 553 la Constantinopole, a încercat concilierea între creștini, curentul monofizit fiind activ. Tot atunci s-a hotărât, prin decret, eliminarea din Biblie a tuturor referirilor privind reîncarnarea. Din acest motiv creștinătatea a fost îndrumată să creadă că nu există un ciclu repetitiv al vieții [155,62]. Filosofia orientală a rămas însă la convingerile străvechi, pentru că nici un reprezentant al ei nu a fost invitat la congres.
La anul 570 avea să se nască Mohammed. Iar la anul 622 se consideră că alcătuirea Coranului era încheiată. Ideea centrală: Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu.
Al șaselea conciliu ecumenic, convocat în anul 680 la Constantinopol, a condamnat doctrina monotheistă. Stenogramele discuțiilor nu au păstrat foarte multe argumente ale vorbitorilor. Dar ideea trebuie reținută.
Al șaptelea conciliu ecumenic, ținut în anul 787, al doilea la Niceea, a acceptat cultul icoanelor, a restabilit cultul îngerilor și separat al arhanghelilor.


Nu cumva perspectivă încompletă pe care o deținem asupra panteonului divin este reflexia perspectivei la fel de limitate pe care o are și Domnul asupra popoarelor lumii?
Nu cumva pornind o întreprindere ciudată de a ne cunoaște mai bine divinitatea care ne ignoră, din neputința de a ne ridica la rangul ei o coborâm la nivelul nostru; îi returnăm darurile cu care ne-a înzestrat, preschimbate în metehne?

Cum s-a putut dezvolta netulburat budhismul indian sau taoismul chinez, până la trepte incontestabile de spiritualitate? De ce nu apare nici o îngrijorare demiurgică în ce-i privește pe africani, pe boșimani, pe eschimoși sau pe americanii mayași, azteci, incași care nu fuseseră încă descoperiți?
Așa privind lucrurile, în lipsa unor răspunsuri consistente tematica congreselor își definește de o manieră restrictivă perimetrul.

Fără a avea măcar o privire de ansamblu a rotunjimii planetei necum a parcelei galactice pe care fără să știe o locuiesc, împărații și popoarele lor nu acceptă ideea de conciliere și dau drumul cruciadelor.
Cruciada I 1096-1099.
Cruciada II 1147-1148.
Cruciada III 1189-1192.
Cruciada IV 1202-1204.
Cruciada V 1217-1221.
Cruciada VI 1228-1229.
Cruciada VII 1248-1251.
Înaintea oricărei concluzii: în fața marilor războaie pe care avea să le organizeze omenirea, cruciadele par niște biete exerciții de încălzire. Până și asediul computerizat al Troiei a avut la Hollywood un generic mai bogat. Înțelegând cu greu încotro sunt mânați, cruciații au transformat repede nobilul țel al globalizării, căreia nu-i venise timpul, într-o paradă aritmică pentru apărarea posesiunilor, orgoliilor, a sfintei cruci sau a onoarei de familist.
Acum lecturați un citat ce pare desprins dintr-un grupaj de știri transmis la CNN:
[159,57] "Cel care a emis ideea creerii unui stat universal cu papa drept șef, a fost papa Grigore al VII-lea (1073-1085). Planurile lui au fost reluate și îmbunătățite de către Urban al II-lea (1088-1099). Punerea în practică a planurilor papilor a fost posibilă în primul rând datorită situației politice din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi cuceriseră unele teritorii din Asia Mică și Siria, Antiohia și Palestina. Cererea de ajutor împotriva musulmanilor adresată papei Urban al II-lea de către împăratul bizantin Alexios I Comnenul (1081-1119) și citită în Conciliul de la Piacenza de către solii acestuia a venit în întâmpinarea dorințelor papalității. În Occident a fost declanșată o amplă propagandă pentru eliberarea Locurilor Sfinte, pentru "războiul sfânt" împotriva musulmanilor. Chemărilor papilor și ale trimișilor lor care au cutreierat țările catolice pentru a ridica la luptă pe creștini împotriva Islamului le-au răspuns țărănimea (participantă în număr mare la primele două cruciade), dornică să se închine la Mormântul lui Hristos dar mai ales să scape de jugul feudalilor, de foamete și epidemii, feudalii mari și mici care căutau să acapareze noi pământuri și să subjuge forța de muncă necesară lucrării lor, și mai târziu, orășenii care urmăreau extinderea posibilităților lor comerciale."
Dintr-o altă perspectivă, venise rândul turcilor să ajungă unealtă în mâna Domnului. Rolul lor de amorsă a fost încercat la declanșarea cruciadelor, care nu puteau avea succes fiindcă filmul s-ar fi terminat prea repede. Rolul lor a fost deci dezvoltat, pentru încă cinci sute de ani. Cu o mentalitate de luptători devotați cauzei indiferent care este ea, turcii și-au prezentat disponibilitatea de jertfă chiar și împotriva coreenilor. Pentru acest motiv au devenit membrii NATO, deși au Atlanticul peste mări și țări, iar acum joacă un rol de enzimă atât în lumea arabă cât și în coca europeană.
Răbdarea Domnului a fost pusă la grea încercare, până când oamenii urmau să inventeze limuzinele și yahturile, mari consumatoare de benzină, singurele în stare să ofere un auto mobil temeinic ideiilor monoteiste ale Domnului.
Libretul de operetă al cruciadelor a culminat cu cea de-a opta, care din motive uitate a ajuns din greșeală în Tunisia deraind de la scopurile creștinătății. A fost necesară intervenția Domnului [160,(100)], care i-a oprit tot cu o ciumă, ca pe vremea lui David:
(1 Cronici 21, 14) "Domnul a trimis ciuma în Israel și au căzut șaptezeci de mii de oameni din Israel. Și Dumnezeu a trimis un înger la Ierusalim, ca să-i distrugă; și pe când îi distrugea, Domnul S-a uitat și i-a părut rău de nenorocirea aceasta; și a zis îngerului care distrugea: Îngerul Domnului stătea lângă aria de treierat a lui Ornan Iebusitul. David a ridicat ochii și a văzut pe îngerul Domnului stând între pământ și cer și ținând în mână sabia scoasă și întoarsă împotriva Ierusalimului."

Înfrânți în inițiativa lor totalitară, urmașii de azi ai congresmanilor de atunci fac pasul înapoi și conciliază: Dumnezeu este unul, prorocii sunt în mai multe exemplare, toți trebuie să trăim. Cu alte cuvinte, dacă nu a ținut să facem pace cu pricinoșii, să uităm de vrajbe, să ne împăcăm între noi, să nu pierdem prerogativele, că ar fi păcat de atâta pradă.


Pentru ca din scenariu să nu lipsească nimic și a ne forma o perspectivă completă, trebuie să ne racordăm la ultimele evenimente ale secolului XIX. Printr-o gravă omisiune, odată descoperită, America trebuia și ea pusă în drepturi mistico-religioase. Și cum America nu merita un statut cu handicap, în 1823, la doi ani după scoaterea din fântână a capului lui Tudor Vladimirescu, tăiat de eteriști, un nou profet, responsabil pe cele două Americi avea să fie lansat în acțiune: Joseph Smith.
Trebuie să ne ferim de confuzia cu tenorul român omonim, originar din Bucovina, pe vremea aceea românească, precizăm că e vorba de alt Joseph Smith, cel care avea să lanseze Cartea lui Mormon, un volum al Sfintei Scripturi, comparabil cu Biblia, o cronică a legăturilor lui Dumnezeu cu vechii locuitori ai Americilor [189,v].
O carte demnă de admirație menită să-i ofere Americii ce-i lipsea mai mult, adică un atestat istoric, biblic, materializat pe plăcile de aramă aduse de la Ierusalim în anul 600 î. H., de către poporul lui Lehi. Așa încât acum să nu mai avem decât grija celorlalte continente rămase: Asia, Africa, Australia plus Oceania și cele două calote glaciale polare ușor confundabile Arctica - la polul nord, respectiv Antarctica - la celălalt.
Deci în ziua echinocțiului de toamnă al anului 1823, Joseph Smith, sub îndrumarea atentă a unui trimis al Domnului, începe un program de pregătire de patru ani, în vederea preluării unor informații extrem de importante pentru lumea civilizată, scrise pe plăci de aur. Fix la termenul stabilit, adică în 22 septembrie 1827, cei doi se întâlnesc la locul stabilit adică aproape de satul Manchester, în districtul Ontario din statul New York, pe partea de vest a celui mai înalt deal din împrejurimi. Sub o piatră de o mărime considerabilă se afla o cutie de piatră în care erau așezate, după cum spusese mesagerul, plăcile, Urimul și Tumimul, precum și platoșa.
Câteva precizări: mesagerul Domnului nu era nimeni altul decât Moroni fiul lui Mormon; plăcile sau dovedit a fi de aramă; despre Urim și Tumim - niște aparate de transmisie-recepție radio, am vorbit în [190,(211)] dar nu și despre platoșă, fiindcă nu ni se dau alte detalii.
Iată preambulul primei cărți a lui Nefi, care exprimă într-o sinteză prezentată după canoanele structurale biblice, ideea populării primordiale a celor două Americi:
[185, 1] "O relatare a lui Lehi și a nevestei lui, Saria, și a celor patru fii ai săi care se numeau (începând cu cel mai mare) Laman, Lemuel, Sam și Nefi. Domnul îl avertizează pe Lehi să plece din țara Ierusalimului, deoarece el profețește poporului despre nedreptățile lor, iar ei caută să-i distrugă viața. El călătorește trei zile în pustiu împreună cu familia sa. Pentru obținerea scrierilor iudeilor, Nefi își ia frații și se întoarce în ținutul Ierusalimului. Relatarea suferințelor lor. Ei le iau de neveste pe fiicele lui Ismael. Ei își iau familiile și pleacă în pustiu. Suferințele și chinurile lor în pustiu. Traseul călătoriilor lor. Ei ajung la apele cele mari. Frații lui Nefi se răzvrătesc împotriva lui. El îi face de rușine, apoi construiește o corabie. Ei dau acelui loc numele de Abundența (Abundența va fi numită, după cum aveam să clarificăm în 3 Nefi 1, țara de destinație, adică America, nu cea de plecare n.a.) . Ei traversează apele cele mari către un pământ al făgăduinței și apoi mai departe. Aceasta este conform cu relatarea lui Nefi; sau, cu alte cuvinte , eu, Nefi am scris această cronică."
Apoi în capitolul 9, un detaliu copleșitor, Domnul însuși, și încă alți 12 care-l urmau, îi oferă spre a citi o carte de învățătură:
"Și ei s-au pogorât și s-au dus pe fața pământului; iar primul a înaintat și a stat în fața tatălui meu și i-a dat (precum lui Mohammed, Coranul n.a.) o carte și i-a cerut s-o citească. Și s-a întâmplat că pe când citea, el se umplea de Spiritul Domnului."
În sfârșit mult așteptatele clarificări apar în cartea a treia a lui Nefi, capitolul 11, de unde aflăm și vă informăm și pe dumneavoastră, că după inviere, Isus Hristos a ajuns chiar în America, în mijlocul oamenilor lui Nevi, care avizați fiind asupra morții Domnului știau că va veni și le va vorbi. Ceea ce s-a și întâmplat, conform textului [189,454]. Evenimentul, datat cu timiditate și precizie pentru anul 34 d.H., deci în deplină concordanță cu istoria recunoscută și cu contorul repus pe zero, este ignorat cu totul de fețele bisericești, de istorici și de teologi de mai bine de 180 de ani, lăsând generației noastre pleașca de a-l descâlci. Dar ce putere documentară vor avea aceste fapte după încă cinci sute sau o mie de ani!
Obișnuit să acord întregul respect lucrărilor de acest gen și cu speranța neîmplinită de a afla ceva elemente despre Candelabrul- Menoră de la Paracas, Peru [170,(190)], cred că ne găsim din nou în fața arhetipului Buturuga mică răstoarnă carul mare ; buturugă ocolită cu discreție și prudență de această dată, poate pentru deschiderile poligamice, încă neepurate, ale lui Mormon.
Jertfirea lui Isus Hristos, răstignirea sa, a mai tras o linie de demarcație în viața planetei iar beneficiile nu s-au lăsat așteptate. Maria, mama Sa, un altoi cu o genealogie nedefinită și neelucidată, de la Adam încoace, fără chinuri și trudă a fost ridicată la rang divin iar locul în ierarhie este încă nedeterminat. Apostolii în schimb au avut cu toții o moarte violentă [190,(204)]. După ce Roma a ars incendiată de Nero, vina ar fi preluat-o secta puțin numeroasă a creștinilor, care au fost torturați și arși de vii. Consecința: trei secole mai târziu în timpul împăratului Teodosiu cel Mare, creștinismul ajunsese singura religie oficială în Împeriul Roman.
Intre cele două războaie mondiale în România comuniștii, puțini la număr luptau în ilegalitate, după 6 martie 1945 au ajuns la putere și au condus țara pe culmi de glorie jalonată prin congrese, până în 1989 când Domnul a ordonat deschiderea lagărului socialist european și inversarea punctelor cardinale în rugăciune. Asia budistă a fost din nou pasată.
Orice manifestare în slujba răstignitului și uzurpatului Isus Hristos, chiar și cele artistice, au devenit prilej de răsfăț cultural.
Până la deplina clarificare, trebuie să recunoaștem înțelepciunea poporului român care a dat lumii o veche sintagmă în sprijinul SFINTEI TREIMI: Pentru ca al treilea să poată câștiga, alți doi trebuie să se bată necontenit, în ordine și la timpul stabilit.

“Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum c㠄Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învățătură ce susține o viață imorală și se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?”

Aici iarăși G.A. seamănă leit cu D.B.
Poate consideră New Age o construcție ridicată fără autorizație de la primăria divină. Noi nu.
Dacă un document îți servește cauza de ce l-ai contesta? Iar dacă te deranjează, nimeni nu te poate obliga să-l scoți la iveală.
[250,28] “Se urmărește și acum să fie ținută sub control publicarea textelor referitoare la o știință străveche, relevantă pentru acest moment din istorie. De exemplu, Manuscrisele de la Marea Moartă, care se numără printre cele mai relevante documente (și care au fost studiate mai bine de cincizeci de ani de un institut special constituit la New York –n.a.) au fost puse recent sub regim de copyright și ca urmare încă nu sunt publicate.”

Fiecare cu patima din sufletul lui, mai amană o vreme momentul când omul își va ridica realmente privirea la cer. Când omul se va înălța la cer până la lăcașul Domnului va avea perspectiva revelație pe care a avut-o patriarhul Enoh. Dar Biblie trebuia să mai rămână o vreme manual de misticism, deci Cartea lui Enoh a fost exclusă din Biblie - ca dintr-un almanah în care fie că adaugi, fie ca scoți, tot almanah rămâne.
Priviți din cosmos, de pe sateliți sau de pe stații planetare, pământenii par realmente de o singură religie. Priviți de aproape… au însă veleități dogmatice nebănuite. Neluați în seamă de Cel de Sus își clasifică creatorii, le stabilesc originile, rangul, raporturile de muncă și viață. E ca și cum turma de urmași a defunctei oițe Dolly cea Clonată, ar începe o exegeză a echipei de savanți care au adus-o pe lume.
(Romani 9,20) " Dar, mai de grabã, cine esti tu, omule, ca sã rãspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a fãcut: Pentru ce m-ai fãcut așa? Nu este olarul stãpân pe lutul lui, ca din aceeași frãmântãturã de lut sã facã un vas pentru o întrebuintare de cinste, și un alt vas pentru o întrebuințare de ocarã?

Mulțumită de sine și de rata inflației, pentru a nu încurca și mai mult ițele instituția bisericească tace mâlc și se bucură dacă un purtător de cuvânt cu sentimente curate rostește:
“Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit. “
Minunată optiune liberul arbitru ! Dar dacă prea multe întrebări nu își primesc răspunsul, poate înaintăm pe o pistă falsă!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!