poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5538 .



Un răspuns ortodox la \"Codul lui Da Vinci\"
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [AlinG22 ]

2006-07-10  |     | 



Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbește enorm de mult, o lume în care nu mai există loc și timp pentru tăcere, dar, în același timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existența prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puține cazuri am găsi un rost al existenței, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înțelepciunii și al cumințeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipsește, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naște anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur și simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuși un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existențial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viață, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viață, decade în non-viață, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existențe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiți de sens, de valoare, de demnitate. Deși dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viață, de gândire și chiar de simțire. Neavând Adevărul, își permit să impun㠄adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură și imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase și propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime și lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare și universale. Nimeni nu se mai sinchisește să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghițim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce și complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieții. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce și cum să gândim și chiar cine suntem. De acum putem dormi liniștiți!
Putem fi fericiți! Altcineva răspunde de noi și pentru noi. Partea noastră de existență constă în a ne lăsa moale, diafan și visători în voia unuia sau a unora care „risc㔠totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zidește societatea actuală. Acest sărăcăcios articol își propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Și voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărți este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte dorește să îl transmită cititorului. Iar în cazul de față avem un mesaj cu totul anti-creștin. Dacă m-aș adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstrație complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi și conștiințe ce trăiesc în și pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai așa...
E drept, suntem creștini. Suntem, prea mulți dintre noi, pentru că așa ne-am născut, așa sunt și cei din jur, pentru că astfel șade bine. Dar care sunt coordonatele și condițiile acestui creștinism nu prea știm. Iar golul acesta de cunoștințe și de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam și mai sus: așteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce și când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar și în punctul esențial al existenței oricăruia dintre noi: cunoașterea și iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăși incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conștiințe. "Adevărul” a ieșit la suprafață. Până și cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaște de acum ceea ce au gândit, ce au trăit și ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înțelegerii acestui dificil creștinism...
Nu îmi voi permite să relatez conținutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înțeles că este arhicunoscut. Simpla pronunțare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toți ar fi vrut să îmi spună:”Așa, deci ai aflat și tu!” Dar apoi toți se încruntau puțin și parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzațional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici și slujbe, din care mulți nu înțeleg nimic, simțeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspirație a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspirație”! Și, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, și să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspirației”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns științific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost și nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Nu I se neagă existența istorică. Nu se mai face asta, căci până și ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toți ceilalți. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic și cu alură harismatică. Toate bune și frumoase până ce acest Iisus își găsește și nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut și copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrățișa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită și voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soția lui era acasă și nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriașă conspirație a Bisericii, care a considerat necesar s㠄fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile și să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafață, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant și chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmațiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de bolt㔠a acestui roman. Ce urmărește la urma urmelor, care se dovedește a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăși desființarea, negarea calității de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi și pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existențe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conștiințelor și ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului și morții. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate și un profet al conștiințelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calități supranaturale și apoi afișat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice și de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieți, lipsite de sens, de valoare și de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existența s-a consolidat pe un mit plin de artificii și de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit și au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăiești și să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu își mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Și atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri mărețe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaște niciodat㠄adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-și lase cititorul în ceață și să lase cortine peste simple supoziții. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut și el în urma unei relații sexuale la limita animalicului. Nu a săvârșit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârși. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător față de autoritățile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuși bine! Cu toate condimentele necesare unei vieți „frumoase”: reputație, ucenici, bani, desfătări și până și o viață sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit și basta! Mă întreb de ce o viață atât de comună și totuși atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător și idealist. Dar...
În Numele și cu puterea Lui s-a ridicat și încă există ceea ce D.B. numește parcă cu greaț㠄Biserica”. Pentru El au murit prea mulți creștini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoșătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile și imposibile. Pentru El încă se mai învață demnitatea, adevărul și iertarea. De două mii de ani ne ține vii un mit ce abundă în minciună și în compromis? Am crezut oare, noi și strămoșii noștri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viață și...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învățăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtășit? Erau pâine și vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deșarte speranțe. Ai crezut în învierea morților, în învierea ta? Te înșeli, prietene. Cum a sfârșit „profetul”, așa sfârși-vei și tu. Pământ și cenușă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă și consideră corect a nu săvârși păcate? Nu ai știut să te bucuri de viață și ai fost mințit o viață întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca niște animale. Care vin de nicăieri și merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri și mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veșnic. Totul este aici și acum. Ridicol, trist și lamentabil.
Dar cine este aceast㠄Biseric㔠care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greșește în mod voit din start, refuzând, conștient sau nu doar cel rău mai știe, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afișează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existența Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greșelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinții și de Taina Ortodoxiei? A simțit cumva că Hristos este viu în, prin și pentru Biserica Ortodoxă? De ce se ferește de Adevăr, susținând totuși că propagă adevărul?
D.B. vorbește la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuși o instituție? Și cum îi poate fi frică unei instituții? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze și să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt acești oameni ce formeaz㠄Biserica”? Apostolii, care au murit crucificați, decapitați, schingiuiți sau torturați? Martirii, milioane și zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea și adevărul? Dacă nu aceștia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiță pe cei naivi, pe cei retardați...
Citez iarăși! „Istoria violentă și plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credințelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole și folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoștințe religioase minime a cititorilor! Și prea des îi reușește!
Deci vorbim de primele trei secole ale creștinismului. Și noi admitem existența unei prigoane, a persecuțiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuțiile au fost duse de autoritățile romane, în speță păgâne, împotriva creștinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creștinismul și nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alții?! Violența amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creștini, care susțineau cu prețul vieții un adevăr negat azi de mii din speța lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credințelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaștem în tendința feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost și El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpățânare, a ucis mișelește nenumărați păgâni, a distrus credințe străine de ale ei și, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpățânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înțeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoți pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existența unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credință și de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înțelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învățate, preotesele, țigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârșit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puțin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă și de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deși studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziției Catolice la 4500 de oameni (bărbați și femei), D.B. susține că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învățătura de credință creștin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greșește la moarte.
În numele cărei libertăți se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil și veșnic? Și dacă Biserica este așa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască și să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoștințele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să își exprime, să își formuleze adevărul de credință. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veșnic viu. Iar Biserica Îl cunoaște, trăiește în El, pentru El și prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii și Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacția pe care o are organismul uman atunci când este amenințat de viruși ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine și propria învățătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veșnic și indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” și de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „fric㔠de viruși, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruși în cadrele proprii de viețuire. A te apăra nu înseamnă a urî și nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe și astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice și în privința Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morții și nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân și-ar dărâma propria poziție și și-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârșire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – și propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparțin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împărații păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulți creștini, au ridiculizat sau au blamat învățăturile creștine. Și nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El și un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută și, în același timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimește ca un muritor pe Cruce și înviază a treia zi – o învățătură ce greu poate fi acceptată rațional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi și următorul aspect: știm că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar și Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat și Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează și cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanți la Cină. Iar eu nu înțeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar și cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanți la Cina cea de Taină! Paisprezece participanți sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde st㠄adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „mușcat㔠minciuna lui D.B., trebuie să înțelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâți de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate și folosindu-l pentru a-și spori propria putere."
Poți confisca în totalitate adevărul? Poate această curioas㠄Biseric㔠să mintă cu nerușinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra și nu a putut arăta lumii acest așa zis mesaj universal? Și dacă Iisus a fost doar un om, păcătos și muritor ca și noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toți cei ce dețineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creștini trăiesc și au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și nu s-au simțit manipulați, manevrați, mințiți, dirijați, ostracizați etc. Au fost prea mulți dintre ei fericiți. Au gustat demnitatea și verticalitatea morală. Au avut idealuri veșnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Și care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă și inumană instituție, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Așa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei și ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiționată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie și veselie. O continuă afirmare la înălțarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, rănește și întunecă propriul suflet și inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înțeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veșnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecințe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar și plin de viață. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut și copii. Biserica, începând cu Petru, o urăște pe „însoțitoarea Mântuitorului” și ascunde o bună parte din viața și învățătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biseric㠄utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o amenințare serioasă pentru puterea și autoasumata ei poziție de unic intermediar între om și divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Și nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea și poziția unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înțelegem că Biserica ne-a castrat moral și fizic pe toți, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu își ascunde apartenența la mișcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui și ar elibera de acum perimatul mesaj creștin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învățături preluate din hinduism, brahmanism și budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creștinism, ca să facă învățătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli și, totodată, obsedații sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinență înainte de căsătorie, la monogamie și la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal și nu prin foc și sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviație carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „elibereaz㔠pe om. Îl eliberează de condiția sa umană, pentru o condiție animalică, fără nici o opreliște, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Privește bine situația și condiția (i)morală a societății în care trăim și îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect țin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut amenințată sau terorizată de niște obsedați. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim și pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găsește-l tu însuți la cei ce s-au „eliberat” de Biserică și trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi și fericiți? Privește la cei ce au o viață sexuală intensă și care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanți „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afișată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte și patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaș unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viață. Și, mai presus de toate, veșnicie.
D.B. nu amintește nimic din ceea ce ofer㠄adevărul” lui după trecerea pragului morții. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e țărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franța. Să înțelegem că era franțuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiță nobilă iudaică și că Hristos a trăit doar între granițele iudaice! Va fi ajuns din greșeală și în Franța?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creștinism”, susține D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuși prea multe aspecte autentice, unice și inconfundabile. Iertarea și iubirea dușmanului și Dumnezeul întrupat. Mila și îngăduința nelimitată, dar și Nașterea dintr-o Fecioară. Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar și Învierea Lui din morți. Puterea inexplicabilă a iertării și a dragostei, a abstinenței, a disciplinării morale, dar și bucuria de a trăi, de a simți, de a iubi pe Cel ce totuși există. Suferința inevitabilă în viața tuturor celor ce cred și iubesc pe Hristos, dar și puterea demnității, a verticalității, a purității. Și lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună știință și în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viața lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existența Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existența Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admițând existența Ei, ar fi periclitat pretențiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinstește Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în așa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veșnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate și împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veșnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în așa-zisa „minciun㔠împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverșunare...
„Practica sacr㠖 uniunea sexuală sacră dintre bărbat și femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, rușinos. Credincioșii care înainte simțeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, își reprimau acum impulsurile sexuale firești și le considerau lucrarea diavolului”, ne învață din nou D.B.
De ce nu au supraviețuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supraviețuit societățile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadență și prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest așa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esențial al făpturii numit㠄om” și anume sufletul? De ce toți cei care s-au lăsat integrați în aceast㠄practică sacr㔠au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulți în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacr㔠se poate împlini până și cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până și minori, ajungând la perversiuni și imoralități inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul și condiția cunoașterii și comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce țin de instinct, pe care le săvârșește orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce aceast㠄uniune sacr㔠este atât de impersonală, atât de pasageră și atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii și cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înțelegem că doar cei activi sexual pot cunoaște pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos și implicit Biserica admite mame demne și cinstite, surori curate și împlinite moral și intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea și inocența ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creștin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinstește. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreținerea nutritivă a vieții. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenței organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotații sexuale. Aceasta pentru a ține cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă și o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă și Îl primește un alt „el”. Rolul femeii este de a naște preoți, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinți viața peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujește o Liturghie care sfințește o existență ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârșire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârșite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viața lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuși un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viața este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula niște rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viață, maternitate, dăruire, candoare și lumină. Este un obiect sexual, mascat în așa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe același cântar? Ceea ce cuprinde ultima naște sfinți, martiri și genii ai adevărului și
și demnității. Ce naște prima însă? O generație de obsedați sexual, o generație lipsită de ideal, de frumusețe, de cultură și de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral și El, Care să le îngăduie și chiar să le susțină toate căderile, păcatele și patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în brațele Sale iubitoare pe cei pătimași, pe cei înlănțuiți de păcatele trupești. De aceea D.B. și cei de teapa lui s-au gândit s㠄fabrice” un „Hristos” murdar, josnic și mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum c㠄Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învățătură ce susține o viață imorală și se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranța faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esențialul! Ele aparțin unei comunități monastice, cu reguli de viețuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinență ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuși Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunități.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susțin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire și însăși această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de viețuire era unul ascetic, cu stricte norme morale și cu o vie credință în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut așa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzați de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos și apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul își iubește mama și apără demnitatea, integritatea și numele acesteia. Toți cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea același sfârșit ca și el.
Articolul de față se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viața sa din dulcea demnitate, din credința și dragostea față de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărți. Satana are și el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliștii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o fățișă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiți de necredință, imoralitate, incultură și egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari și întunecați moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoșați sufletește nu văd soarele decât în bălțile de noroi și de mizerie ale acestei lumi. Și consideră că soarele e strâmb, murdar și negru, așa cum le este și lor inima și conștiința.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubește, va rămâne pentru veșnicie în Adevăr!











.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!