În opera sa, Emil Cioran se imaginează ca un cetățean, chiar dacă marginal, al vechiului Imperiu austro-ungar 1). Cioran a trăit, în copilărie, în imperiu, iar amintirile acestei vârste sunt persistente și esențiale, după cum deprinderile și exigențele unui anumit fel de cultură și de civilizație s-au conservat în Ardeal încă multă vreme după destrămarea împărăției cezaro-crăiești. De la o generație transilvană la alta s-a transmis imaginea transfigurată a imperiului civilizator de popoare. Joseph Roth menționează că esența imperiului habsburgic și a celui austro-ungar nu a fost centrul, ci periferia lui, deoarece aceasta i-a întreținut aura și i-a dat substanță. Astfel s-a consolidat, după cum a observat Claudio Magris, „mitul habsburgic” 2).
Emil Cioran își creează el însuși propriul mit habsburgic, pe de o parte, din elemente moștenite dintr-o tradiție a transfigurării realităților concrete de mult scufundate în timp, pe de alta, din elemente scoase din amintirile copilăriei sale la marginea împărăției. A doua categorie, aceea a trăirilor personale liminare, se comprimă în trei secvențe din copilărie având caracter tipic central-european. În prima secvență, ca oglindă a copilăriei lui desăvârșite, se vede ca precoce jucător de cugle, alături de țăranii din Rășinari. Cea de-a doua secvență include revelația existenței autorității, concretizată, nu întâmplător, într-un străin: înspăimântătorul jandarm cu pană de cocoș la chipiu, din fața căruia, cum îl zărește, copilul o ia la sănătoasa. Capital pentru copil, în cea de-a treia secvență, e și contactul cu Sibiul, care îl modelează oferindu-i prin atmosfera lui de oraș de graniță central-european și prin amestecul de etnii și de limbi, o decisivă experiență a confluenței și a marginalității. Infuzată de asemenea amintiri juvenile, această margine de imperiu intră, alături de Rășinari, în sistemul cioranian de ficțiuni compensatoare. Livius Ciocârlie menționează că o interculturalitate specifică, impregnată aproape insesizabil într-un cotidian al ființării împreună, a sedimentat la ardeleni și la bănățeni un fel de „inconștient imperial” 3). La Cioran realitatea ardeleană concretă nu numai că se deformează printr-o idilică transfigurare, dar și regresează temporal. Când se află față în față cu François Fejtõ, cu demnitate, Cioran recunoaște că e român curat 4).
Mitizat prin transfigurarea și prin îndepăratarea de actualitatea imediată, imperiul vulturului bicefal ar fi, în viziunea cioraniană, unul bântuit de benefica „superstiție a legalității” 5), deoarece în el a funcționat una dintre cele mai bune administrații din lume. Totodată, în acest teritoriu mozaicat de etnii și de limbi diverse, poți învăța să fii european. („Europa Centrală m-a marcat pentru totdeauna. Nu-ți poți ignora spațiul natal, nici primele amintiri” 6), afirmă Cioran.)
Conservându-și obsesiile austro-ungare din tinerețe, maturul și batrânul Cioran își creionează imaginea unei Europe Centrale conform modelului austriac. Pe de o parte, pentru că, trăgând consecințele atitudinilor lui de tinerețe, a devenit tolerant, democratic și cetățean al lumii. Pe de alta, pentru că era atent față de procesele crepusculare și agonice ale „declinului lumii” 7), după cum precizează Karl Kraus. În tinerețe, însă, Cioran optase pentru modelul german al Europei Centrale, deoarece a considerat că acesta îi servește programului său de schimbare la față a României.
Un „plan de transfigurare a României” 8) ar trebui să fie realizat în funcție de vechile tradiții transilvane. Ardealul e atât de important din punctul de vedere al lui Cioran pentru că „Această provincie are toate elementele care, cristalizate, definesc substanța unui stat modern” 9). Iar stilul Ardealului ar fi trebuit sau măcar de acum încoace ar trebui să devină stilul românesc generalizat. Conștiința existenței statului este pronunțat dezvoltată la ardeleni mai întâi datorită condițiilor istorice în care au fost obligați să trăiască, iar apoi prin faptul că ei s-au format din „perspectiva germană asupra lumii politice” 10). Prin combinarea celor două conjuncturi, ardelenii și-au însușit o viziune administrativă și juridică a statului pronunțat conturată, cu forme de organizare ce-ar fi trebuit impuse întregii țări. Pentru Cioran, caracteristicile ardelenești sunt: credința cvasi-religioasă în ordinea de stat, spiritul politic și cel militar, „rigiditatea administrativă, tradiția ordinii juridice” 11), conștiința statului. Prin toate aceste trăsături, „Ardealul este Prusia României” 12), iar mesianismul ardelenesc avea și are menirea de a schimba la față întreaga țară, infuzată de însușirile cetățenești ale Ardealului.
Urmărit neîncetat de ideea de cetățean și de aceea a ordinii administrative și juridice, Emil Cioran are în urma lui o solidă tradiție transilvană. Astfel, Octavian Goga, în însemnările lui autobiografice, precizează că „O țară nu e numai o legitimare etnică; o țară e conștiința cetățenească” 13).
Așa cum apar ele în formularea cioraniană, caracteristicile ardelenești răsfrâng o mentalitate central-europeană. Legea și funcționarul prezentându-se ca un absolut, „administrația ca o categorie a teologiei” 14) și „profesiunea ca soartă” 15) au echivalențe numeroase cu eticheta germană și austro-ungară.
Robert Musil susține că toți indivizii au o funcție, respectiv, o misiune în stat; în consecință, muncitorul, artistul, prințul și meseriașul sunt, deopotrivă, „funcționari” 16) obligați să-și îndeplinească datoria și să-și fructifice vocația atât cu dezinvoltură, cât și cu o seriozitate asemănătoare aceleia birocratice. Emil Cioran și-a tratat vocația și misiunea ca pe o funcție, fie prin modalitatea în care, cu obstinație, rămânea la masa de scris, fie prin felul asiduu în care frecventa bibliotecile și cafenelele literare.
Sistemul administrativ, înălțat la rangul de categorie a teologiei, unde oficiază „funcționarul ca absolut” 17), având „legea ca absolut” 18), se leagă de prezența sacralizată a autorității. Și în acest sens, Cioran e un adevărat central-european. Ioan Slavici subliniase și el rolul formativ al acelei „administrații aspre” 19) din împărăția habsburgică asupra românilor ardeleni. Efectele ei se prelungesc până în copilăria lui Cioran, marcată pentru totdeauna de figura persecutoare a jandarmului din Rășinari. El reprezintă străinul venit din altă lume, cu alte legi, respins de lumea naturală a copilăriei lui Cioran. Legea ca absolut, sub regim teologal, a lui Cioran, pare ieșită din creierul Castelului kafkian; ei i se potrivesc versetele birocratice ale regulamentului supunerii necondiționate, recitate în canon de personajele lui Joseph Roth, sau sentințele superiorilor către inferiori, din scrierile lui Hašek.
La Cioran, interiorizarea la scară colectivă a mentalității central-europene, prin intermediul ardelenilor, ar fi avut efecte remarcabile. Dar chiar și la ardeleni, la care această mentalitate ajunsese să se interiorizeze, autoritatea ia chipul străinului. Cum e, la propriu, jandarmul maghiar care terorizează copilăria cioraniană, imprimându-se în memoria gânditorului.
Dacă teoreticianul Cioran proclamă legea ca absolut, omul Cioran trăiește toată viața cu frica de lege și de substituții ei. Cioran, învestind legea ca un absolut, e un Kafka împăcat; suferind de absența ei, este, totodată, un Kafka lezat.

NOTE

1) „Am răsfoit o biografie a lui Kafka (tinerețea). Imaginile din Praga și moravurile evocate îmi amintesc de Hermannstadt. Am trăit la celălalt capăt al Imperiului austro-ungar”. (Cf. Emil Cioran, Caiete III. Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, București, Editura Humanitas, 2000, p. 27.)
2) Apud Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental. Ediția a II-a adăugită, Cluj – Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2002, p. 64.
3) Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, București, Editura Cartea Românească, 1988, p. 181.
4) Cf. Convorbiri cu Cioran, București, Editura Humanitas, 2004, pp. 185-201.
5) Cf. Ion Vartic, op. cit., p. 67.
6) Ibidem, p. 70.
7) Ibidem, p. 74.
8) Ibidem, p. 75.
9) Ibidem.
10)Ibidem, pp. 75-76.
11) Ibidem, p. 76.
12) Ibidem.
13) Ibidem, p. 78.
14) Ibidem, p. 79.
15) Ibidem.
16) Ibidem, p. 80.
17) Ibidem.
18) Ibidem.
19) Ibidem.