Miroase a struguri zdrobiţi. Legenda spune că prima plantă sădită de Noe pe pământurile uscate de apă ar fi fost viţa de vie. Acolo unde cerul sărută dealurile, toamna dă apusurilor tot freamătul inimii şi clocotirea sângelui. Ştiu. Ai fost o clipă un zâmbet oglindit într-o fereastră a sufletului prin lumina ochilor. Ochii mei. Ochii mei obosiţi care vor să adoarmă privind bălţile cum îşi închid în amurg pleoapele de stuf...cu gândul la vara ce a trecut. Strugurii copţi se pleacă acum precum petalele căzute aşternut deliciilor păcătoase. S-au dus şi greierii. Aripi de greieri sau aripi de îngeri în toamne risipite. Odată cu ele şi aripile mele. Amiezile se umplu de puful toamnelor lungi şi însorite, iar ploile se retrag în amfora cerească de unde-mi iau şi eu lacrimile atunci când am chef să mă jelui. Dimineţile muşcă buzele petalelor de crizanteme rătăcite prin anotimpuri şi ani, iar frunzele însângerate de toamnă se duc să moară puţin în amurguri mute. Pe cer, în orizonturi tăiate de aripi umbre, se duc păsările, se tot duc, împărtăşind săruturi în văzduh, nu înainte de a scoate strigătul de adio care ne amuţeşte privirea spre cer.
Oare se mai întorc? Oare câte se vor mai întoarce? Cioburi din ceruri le vor fi tăiat?
Aici, jos, munţii îşi văd mai departe de eternitatea brazilor şi nopţile singuratice luminate de stele pline. Lutul, lutul de sub mine îmi aminteşte obsesiv de umbra copilăriei prin ograda bunicilor.
Şi dacă tot simt atâtea frumuseţi de ce am senzaţia că s-au stins felinarele? Mă apasă povara aripei pe care o mai am, iar stelele nu mai scâncesc în sughiţuri de licurici. Apuc timpul de mânecă şi întreb: „Ce cauţi aici femeie, pitită-n colţul rece de meteorit?
Cred că ştiu. Veşnicie. Că doar m-am strecurat în viaţă ca un bob de strugure printre teascuri, doar, doar...voi nimeri în paharul de cristal.