În „Micul Prinț”, Antoine de Saint Exupery ne pune la încercare perspicacitatea de adulți cu celebra ghicitoare al cărei răspuns era „nu, aceasta nu este o pălărie, ci un șarpe boa care a înghițit un elefant”.
Tendința către judecăți apodictice și taxonomice sau, pe românește, în alb și negru, este (și) o consecință a câtorva decenii de anulare ideologică a libertății spirituale. ( Inițial scrisesem în loc de anulare – subjugare; mi-am amintit apoi de Hegel care contestă ideea de filosofie orientală, pe motiv că în sclavie nu poate exista o cugetare autentică, poate doar înțelepciune).
Îmi amintesc acum de felul cum mi-a zdruncinat ideile preconcepute un american venit în România la începutul anilor 90. Liberatea înseamnă ca poți să te îmbogățești, dar poți și să crapi de foame.
Pentru cursantul care a „beneficiat” de ambele forme de conducere politică a României, termenii enunțați în titlu sunt la fel de bulversanți ca și fenomenul descris în paranteze pentru un copil.
Educația inoculată la două generații de români (anii 40-60, 60-80), face ca noțiunile de știință și ideologie să suporte suprapuneri incompatibile chiar cu definiția lor din DEX. Pentru cei care participau la Învățămîntul politic, falsificaționismul popperian ar fi fost echivalent cu o crimă de les-majestate. Dar acesta nu este un argument, căci prin deviația sa în raport cu obiectivitatea științifică, prin caracterul intolerant al prescripțiilor și prin specificul documentelor sale sacre ideologia comunistă își ermetizase toate căile de acces.
Utilizarea dibace, perseverentă și pasională a dispenselor: intelectuală, practică și morală, a dus la răsturnarea axiologică a argumentelor. Utilizând schemele logice adaptate conceptual la sensibilitatea populară, ideologia comunistă cu specific local a creat un adevărat fundal emoțional al credinței în cauză. Răsturnarea mergea până la absurd: descoperirile științifice deveneau bun național pentru că erau ideologice. Adică doar ideologia le făcea posibile.
Ideologiile sunt, în general, credințe de grup instituționalizate pe care indivizii le
asimilează prin procesele de socializare. Ele sunt sisteme de reprezentări, puternic
structurate, prin care se afirmă o ierarhie a valorilor.

Paradigma culturală : constelație de valori, credințe și metode (inclusiv
“tehnici” de problematizare) împărtășite la un moment dat de membrii unei comunități.

Am redat mai sus două definiții luate din cursurile de „Introducere în științele politice”, respectiv „Semiotică”. Confuzia dintre motor, vehicul și
carburant este lesne de creat și întreținut.
Carcterul dogmatic al ideologiei (DÓGMÃ, dogme, s.f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil.-DEX online) se relevă prin caracterul intolerant al prescripțiilor, prin rezistența la sau respingerea inovației, prin deviația sa în raport cu obiectivitatea științifică.
Dacă „ideologia face politica posibilă”, dacă „adevărul derivă în acțiune”,
acțiunea produce realitatea, iar în realitate ideologia se transformă în paradigmă,
într-un mod de trai. (Credea cineva în 1980 că în doar 9 ani comunismul va cădea?)
Ansamblul de propoziții logice cu finalitate în descoperirea adevărului ca valoare centrală a demersului cognitiv, specific activității științifice, se constituie într-un amplu sistem de gândire; spre deosebire, ideologii nu concep separarea ideii de acțiune. Relația cauzală este principiul central și singurul motor al activității umane.
Ca trăitor al evenimentelor din 1989, participant activ și observator atent, nu pot să nu mă întreb dacă între episodul 1947 și 1989 nu sunt și asemănări.
Re-voluția, precum și re-volverul, presupune o oarecare întoarcere periodică; nu prea seamănă a e-voluție, ba din contră.
În primul caz, ideologia marxist-comunistă a fost motorul schimbării de regim, chiar dacă susținută de tancurile sovietice. Faptul că a „prins” la „popor” este indiscutabil. Oricine are bunici poate afla lucruri interesante. Modul de acțiune al comuniștilor a fost inteligent: exigența lor privind adeziunea a suferit modificări de substanță: dacă la început au recrutat indivizi din păturile defavorizate de vechiul regim, frustrați și cu un coeficient de discernământ redus, transformați rapid în vârful de lance al proletariatului, foarte rapid s-a trecut la convertirea (schimbarea de paradigmă) a tuturor fruntașilor intelectualității (rămași) disponibili.
După domesticirea prin bâtă a urmat hipnoza ideologică adaptată la specificul național, întreținută cu elemente din opiniile și credințele populare, difuze pe palierul subconștientului colectiv.
Ar părea că o astfel de acțiune este opera unui geniu politic...dar să nu uităm pe ce fel de societate s-a altoit. Practic ieșiți din evul-mediu, mândri exponenți ai teoriei formelor fără fond, cu un nivel de educație aproape de zero, românii deceniului 5 al secolului 20 erau laboratorul ideal pentru asemenea experiențe. (Să nu-mi spună nimeni că era un Cioran, un Eliade sau un Nae Ionescu; comparați Pacificul cu totalitatea suprafețelor de uscat ale insulelor din el). Oare ce „paradigmă” împărtășeau românii; exista vre-un fel de articulație spirituală a vieții lor?
Ceea ce vreau să accentuez este faptul că există terenuri mai prielnice decât altele în situațiile istorice de schimbare de paradigmă cu o șușă, ideologică.
Reluând, după 1989 societatea noastră s-a regăsit, printr-un revolving phenomenon în aceeași situație ca în 1947, dar cu un etaj mai sus. Spirala evoluției sau cum doriți să-i spuneți; eu prefer termenul de tehnică video. De ce suntem mai sus? Simplu: suntem mai educați. (Aici nu mă pot opri să nu fiu parțial: deja vorbesc și despre mine!). Teoria mea este următoarea: datorită faptului că tehnica video pătrunsese în viața cotidiană a românilor, prin intermediul filmelor prezentate pe casete VHS puteam trăi și un alt model cultural, o altă organizare socială, ne integram virtual în altă paradigmă.
În ziua când s-a prezentat primul film video, românii au suferit prima ciocnire dramatică între utopia socialistă și realismul cotidian occidental.
Știință, ideologie de partid, dogmatism...Colegul meu care își dorea un „Felix” (calculator”), secretarul de partid care venea în sandale pe zăpadă și Comitetul Central, cu „Alimentara” de partid. Schizofrenia societății, instituționalizată și justificată „științifico-ideologic”.
Paradigma societății socialiste multilateral dezvoltate nu s-a susținut științific, iar ideologia socialismului victorios s-a devoalat în fața realității crude.
Aceste trei componente ale stabilității sociale au suferit o implozie. La fel ca și în 1947, s-a produs o re-voluție pentru că, cel puțin pentru perioada imediat următoare, societatea în ansamblul ei nu a beneficiat de :
A. atributele fundamentale ale puterii politice, deoarece:
1. datorită slabei educații, nu avea legitimitate politică, deși s-a procedat la alegeri libere
2. consensul lipsea
3. autoritatea și influența politică erau locale (fără relevanță în afara granițelor)
4. prestigiul s-a erodat rapid, datorită și utilizării
5. forței
În fine, obligația politică s-a raportat doar la auto-conservarea resurselor partinice în vederea prezervării puterii.
B. Principiile de funcționare ale statului modern:
- principiul separării și echilibrului dintre puteri
- principiul consacrării drepturilor și libertăților
De la utopie la ideologie și de la ideologie la dogmatism reprezintă reperele parcurse de reprezentanții gândirii comuniste: teoreticienii, atâția cât vor fi fost pe plaiurile mioritice (începând poate, cu Gherea) dar mai ales cei de import, au deschis cutia Pandorei lăsând visele să zboare; utopicul ideal al egalității totale și al comuniunii de bunuri a putut prinde la acea clasă socială frustrată socio-economic și cu educație precară. Refuz să cred că intelectualii aderenți la această ideologie au fost cu adevărat convinși de valabilitatea ei; mai degrabă au utilizat în scop propriu, strict egoist, noul vector politic, spre a-și atinge scopurile personale. „Brațul armat” al ideologiei, securitatea, miliția, s-au constituit, nu întîmplător, din cei cu „origine sănătoasă”, fii de țărani (săraci) sau de muncitori. Slaba capacitate de discernământ, lipsa unei elementare educații, precum și posibilități materiale nevisate au fost tot atâtea motive de totală adeziune la ideologie. Apoi, pentru că se dovedise deja că „funcționează” și dacă ceva merge bine de ce să schimbăm, a intervenit osificarea, pietrificarea dogmatică. Două generații de români s-au născut, au fost educați și au ajuns la maturitatea productivă ( și reproductivă ). Educația muncii, specifică sistemului comunist și educația socială, civică, morală, școlară, au fost total contaminate de schizofrenia sistemului. Revolta (mai degrabă răzvrătirea, puseul de autoconservare) ce s-a produs în 1989 a fost mai degrabă o convertire în masă la
paradigma social-economică a vestului. O utopie înlocuită cu altă utopie, într-un maoment absolut istoric în evoluția rasei umane: apariția internetului.

La fel cum, la început de secol XIX, protipendada Bucurescilor venea la Colegiul Sfântul Sava spre a-l vedea pe Gheorghe Lazăr, mirați de „cum se poate ca aste mari învățături să fie predate în limba română”, la fel și acum, văzând cele trecute cu ochii larg deschiși de mirarea cunoașterii, ne întrebăm: „va mai fi oare cu putință așa ceva”?
În acest curs nu stă un răspuns...doar alte întrebări.