poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2588 .



Doar un pic de Caragiale
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teofils ]

2009-01-31  |     | 





Dintre Eminescu și Caragiale, românii îl preferă mereu pe Creangă. Sau, ocazional, când trebuie să dea bine (în chestiuni de conșiință), pe Slavici. Pe Creangă, fiindcă e hâtru, ia totul ușor, e bășcălios. E chiar obscen, suficient de trivial încât să legitimeze o întreagă nație atunci când invocă diferite segmente ale aparatului reproducător. Creangă oficializează înjurătura. Cel puțin așa o resimt cei care au nevoie de o justificare acolo, când sunt dojeniți pentru slobozenia gurii. Dacă până și Creangă, marele, lăudatul, recomandatul, dacă până și el, fostul diacon, atunci… mă-nțelegi și pe mine.

Însă când suntem la țol festiv, Creangă nu se asortează (decât în culise, dar asta-i altă socoteală). Nici când trebuie să-i apostrofăm pe ceilalți… pe toți ceilalți. Atunci răsare în noi moralismul lui Slavici. Mai cumpănit sau mai deșănțat. Deodată fețele ni se încruntă, devenim aproape pioși. Cu gesturi studiate și grimase înțelepte, punem lucrurile la punct, trasăm matca apelor învolburate, facem curățenie între buruienile patriei. Simțim cum ne părăsesc gâtlejul numai vocabule capitale, care ar trebui notate cu reverență și puse în practică de orice vlădică și orice opincă.

Caragiale ne place, ni-i simpatic. Dar numai ca să ne biciuiască puțin. Să ne mai amintească de metehnele naționale. Iar noi să încuviințăm zâmbind amar. Însă nu ne afectează. Toți suntem de acord cu Caragiale, dar Caragiale se adresează mereu altuia! Asta e trăsătura lui fundamentală. De asta ne place, dar ne rămâne străin. El nu ne vorbește nouă, nu ne critică pe noi, ci pe ei.

Caragiale e un soi de musafir simpatic, dar perpetuu în drum către altcineva. Nu că ar vrea el să plece, dar îi facem noi vânt. Desigur că nu cu răutate, ci din prea multă bunăvoință. Vrem să aibă vânt din pupa, să-i meargă corabia cât mai bine. Dar și cât mai departe. Nu avem nevoie de Caragiale ca indivizi. Îl invocăm numai ca să dojenească nația asta insuportabilă, când n-o mai putem răbda. Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărțit. Fiindcă noi suntem, o știm, fără cusururi. D-aia și avem luciditatea să le vedem la ceilalți.

Când îl acceptăm totuși pe Caragiale să ne spună de la obraz, personal, e doar pentru a șterge din efectul pe care l-a lăsat asupra noastră Povestea poveștilor, ca apoi să putem ajunge la Slavici. Ori, la – să ne ridicăm în picioare și să rostim ritos – Eminescu. Odată ajunși la aceștia doi din urmă, nimic nu ne mai atinge. Caragiale devine inutil. De la înălțimea dobândită putem perora cu morgă despre neamul nostru scump, despre valorile noastre sacrosancte, despre străinii câinoși care vor să ne fure sufletul și să-l ducă la Stanbul în bazar, despre occidentalii care vor să ne facă pastramă și să ne consume la Thaksgiving (deși se jură că-s vegetarieni).

Scurtă recapitulare. De sărbătoare și de suflet românesc, e bun Eminescu, dar în doze mici. Când trebuie să ne scoatem izmenele de patrioți la fereastră. De fiecare zi, e preferabil Creangă. În îmbulzeala din piață, în nesimțirea din trafic, la ghișeurile cu bădărani. Musai Creangă cu tot arsenalul lui. La serviciu, tot el. Că doar n-om lua munca în serios, doar nu ne-om ține de program.

Caragiale ni-i folositor când suntem într-o pasă masochistă. Cum nu purtăm ciliciu, luăm o pastilă de ILC și râdem. Apoi răsucim biciul și îi caftim pe ceilalți. Spre binele lor desigur. Ei sunt poporul cel fără de minte, gloata care acționează tâmpit, ei sunt caragialești. Ei și numai ei.

Pe urmă, când se trag concluziile, e bun Slavici. Toți avem prințipuri, toți suntem popa Tanda în persoană, iar Mara din noi se simte justificată, înțeleasă, binecuvântată. O spălătură cu Slavici ne revigorează și ne dă sentimentul că avem dreptate să fim așa cum suntem.

Pe Caragiale nu-l putem lua în serios. Ironia, sarcasmul nu ne plac. Ne incomodează. Ne refugiem pe dată fie în solemnitatea poetului național, fie în vulgaritatea prietenului său de bojdeucă, fie în moralismul confortabil al scriitorului din Banat. La drept vorbind, nici măcar pe unul dintre ei nu-i luăm în serios.

E simptomatic, poate, că nu știm precis când s-a născut Caragiale. Cel mai recent dicționar de literatură (Dicționarul general al literaturii române) zice: ianuarie 30 (sau februarie 1). Așa i-a fost dat. Unde mai pui că s-a născut în Haimanale și avea sânge de grec. Ar fi și greu să faci dintr-o incertitudine a registrului stării civile o sărbătoare cu manifestări naționale, precum 15 ianuarie. Fiecare își alege astfel Caragiale-le care-i covine.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!