În vâltoarea evenimentelor din februarie mi-am intitulat textul dat: Îi doare-n cot de dragostea de porumbei. Pentru că, întâmplător sau nu, dar această mică recenzie la cartea Margaretei Cemârtan-Spânu eu am scris-o pe aceiaşi pagină cu articolul (s-ar putea spune şi eseul) Killerii lui Grigore Vieru, pe care, deja l-am plasat pe site-eul rus proza punct ru, (nu punct md).
Vă spun din start că am în faţă o carte despre păsări, oameni şi animale.
Nu este pură proză şi nici poezie. E un vis frumos al autoarei de a avea...
Şi ea, deja, are, o frumoasă lucrare! Cartea ei e o lucrare cu pagini nu prea multe, vreo sută treizeci şi cinci, cu o postfaţă scrisă de scriitorul Victor Prohin. (Astazi poate fi gasit la redacţia revistei pentru copii "Alunelul" din Chisinau).
Scrierea impresionează prin realismul dezgolit, prin veridicitatea chipurilor şi ineditul situaţiilor zugrăvite. Citez chiar din postfaţă: „Numeroasele fotografii şi scrisori, intercalate în text, conferă cărţii un caracter documentar. Sute de mii de basarabeni au fost duşi în Siberia, Kazahstan şi Extremul Orient de cele trei valuri mari de deportări staliniste – 1941, 1944, 1949 -, dar extrem de puţini au fost cei care au aşternut pe hârtie, pentru contemporani şi urmaşi, imaginea acelui calvar apocaliptic. În sinea mea, am sesizat momente de tangenţă între "Lupii" de Margareta Cemârtan-Spânu şi celebrul jurnal al tinerei evreice germane Anne Frank, ucisă într-un lagăr de exterminare nazist. Atât în cazul celebrului jurnal, cât şi în cel al amintirilor din copilărie, de Margareta Cemârtan-Spânu, m-a impresionat un moment profund uman: trăind în condiţii vitrege, la marginea hăului, atât Anne, cât şi Margareta, îşi păstrează cu sfinţenie demnitatea de om, şi-o apără, nu s-au înrăit pe toată lumea: în anturajul de oameni care îi înconjoară, descoperă şi câte un chip mai senin.”
Răsfouieşti cartea şi te înseninezi la faţă. Ajungi şi la un trenuţ cu care autoarea dar probalil şi oricare altă fiinţă curată din spaţiul românesc dintre Prut Nistru şi, probabil, de mai departe, ar vrea să vadă unde-i Bucureştiul - Ţara noastră din poveşti!
Dar rămânem lângă Vişinul, care creşte în ogradă. Autoarea rămâne la nurorile ei, fiindcă grea e calea ei în Ţară, tare-i greu acum să ajungă şi ea la Bucureşti...
Fiindcă Prutul ne desparte şi mai tare. Fiindcă vreme-i vitregă din nou cu noi. Iar Siberia sau chiar câmpia rusă, din nou este parcă mai aproape, în timp ce sărmanul Bucureşti se îndepărtează tot mai mult şi în mod tacit, pentru că-l doare în cot de dragostea de porumbei.