Literatura are meritul extraordinar de a conserva și perpetua spiritul unei epoci. Diversitatea discursurilor promovate asigură credibilitatea acestei arte verbale. Alexandru Ivasiuc considera că literatura trebuie să răspundă provocărilor epocii în care a fost creată. Legătura strânsă cu mentalul contemporan operei, asigură forța educativă a acesteia. În opinia prozatorului, radicalitatea reprezintă sursa valorii. Ea trebuie promovată în toate domeniile. A fi radical înseamnă a revela esența lucrului, a te raporta la sâmburele valoric și a elimina formele intermediare. Sub semnul radicalității, este ipostaziată toată creația prozatorului, atât cea în proză, cât și cea eseistică.
Alexandru Ivasiuc aparține unei epoci deosebite, plină de limite. Lui i se datorează primele încercări de restabilire a legăturii estetice cu adevăratele referințe, create în perioada interbelică. Efortul său creator a contribuit la revigorarea prozei autohtone. Legătura a fost întreruptă în 1944, când literatura a devenit o anexă a politicului. Singurul criteriu de promovare a fost cel al obedienței față de partidul unic. Criteriul valoric și implicit estetic au pălit în fața schematismului realismului socialist. Așadar, Ivasiuc împreună cu Augustin Buzura a refăcut conexiunea cu romanul de analiză, în special cu modelele analitice create de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Anton Holban.
Un alt merit pe care trebuie să i-l recunoaștem lui Alexandru Ivasiuc este cel al diversificării tematice. În perioada „obsedantului deceniu”, literaturii române îi sunt deschise perspectivele spre experiențele romanului francez. Apare o altă etapă a sincronizării literaturii autohtone cu literatura europeană. În mod deosebit, apare influența romanului francez. Ivasiuc pledează pentru modelul estetic creat de Faulkner, Robert Musil, James Joyce, dar nu nesocotește nici estetica romanului dostoievskian sau tolstoian. Opțiunea sa literară a fost teoretizată în „Pro domo. Radicalitate și valoare” (1972) și „Pro domo” (1974).
După 1964, este creată o oarecare relaxare în plan cultural. După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, apare posibilitatea reconsiderării trecutului. Ceaușescu, pentru a-și crea o imagine pozitivă, a permis adoptarea unei atitudini critice față de epoca dejistă, chiar dacă într-o formă parțială. Se puteau critica abuzurile și crimele comise în această perioada, dar în nici un caz nu se putea critica sistemul. Dacă până acum funcționa schematismul literar, care presupunea tratarea universului epic într-o formă maniheistă, după principiul realismului socialist, acum este acceptat și discursul victimei. Pentru prima dată este permisă prezentarea a două discursuri, în paralel, într-o operă literară. Pe de o parte, era preamărit discursul învingătorului, ca reprezentant al politicii oficiale, pe de altă parte discursul victimei sistemului. Prin această tipologie umană au fost evidențiate tarele morale și sociale ale epocii comuniste. Redimensionarea tipului victimei sistemului represiv are ca sursă chiar experiența auctorială. Alexandru Ivasiuc a cunoscut Gulagul românesc. Timp de cinci ani a fost martor direct al brutalităților din cadrul sistemului concentraționar comunist ( Jilava, Gherla, Aiud, Stoienești, Periprava, Salcia, Balta Brăilei etc.). După ispășirea celor cinci ani, Securitatea va considera că Ivasiuc nu a fost suficient „educat” și va prelungi detenția cu încă doi ani de domiciliu obligatoriu. Experiențele trăite în acest mediu carceral vor fi transferate personajelor sale. Prozatorul va reitera în diverse interviuri că personajele –victimă au ceva din experiența sa ( Liviu Dunca, Olga etc.) Ivasiuc și-a propus să exprime adevărul epocii sale, într-o formă parțială.
Proza lui Alexandru Ivasiuc promovează un discurs duplicitar. Dincolo de universul dinamic contemporan, pe care ni-l oferă scriitorul, se întrevăd carențele sistemului. Personajele care nu adoptă o atitudine conformistă sunt aspru sancționate. Discursul lor contestatar nu are o finalitate. Ele nu au puterea de a merge până la capăt. În final, sunt învinse de sistem, deoarece nu iau în calcul legile necesității.
Ceea ce este caracteristic prozei lui Ivasiuc este tema puterii. În cadrul creației lui, ea capătă accente particulare. Majoritatea personajelor vor să o cunoască din interiorul sistemului, aproape într-o formă obsesivă. Vor să se numere printre cei puternici, pentru a verifica farmecul dominării. Aceste personaje se depersonalizează, își suprimă orice elemente ale umanului. Ele își dedică existența slujirii marelui mecanism supraindividual. Ion Marina din romanul „Cunoaștere de noapte”, Dumitru Vinea din romanul „Păsările”, Ilie Chindriș din romanul „Interval”, Mihai de Giulești din nuvela istorică „Corn de vânătoare” au o ambiție nemăsurată de a se număra printre cei învingători. Atunci când își ating țelul încep să conștientizeze un oarecare sentiment de nemulțumire, de neîmplinire. Din păcate, nu este permisă împlinirea pe ambele planuri, cel social și cel uman. Ion Marina are certitudinea că trăise o viață falsă. Este un înalt funcționar într-un minister cheie. Căpătase oarecum o putere supremă. La un moment dat, i se aduce la cunoștință moartea iminentă a soției sale. Această veste îl bulversează, întrucât își dă seama că a trăit o viață falsă. Nu și-a cunoscut soția, prin ea nu a cunoscut iubirea, împlinirea umană. Așadar, trebuie să-și „învie” soția pentru a-și învia propria viață. Dumitru Vinea trăiește vraja puterii, atunci când ajunge într-o funcție foarte mare, director general al unei uzine și deputat. Când accede în vârful piramidei sociale și politice, devine conștient, ca și Ion Marina, de eșecul propriei vieți. Ilie Chindriș, lector universitar, o surprinde, în timpul unui curs, pe Olga, o fostă iubită, la exmatricularea căreia a contribuit în urmă cu 12 ani. După încheierea cursului, cei doi pun la cale o excursie, urmând același itinerar pe care l-au străbătut în urmă cu 12 ani. Cei doi călătoresc noaptea, ca un simbol al întunericului lumilor în care trăiesc acești protagoniști. Ce estre important este faptul că cei doi nu dialoghează. Autorul recurge la monolog, poate pentru a sugera ireconcilierea dintre călău și victima sa. Paradoxal, Ilie Chindriș nu folosește acest prilej pentru a lămuri anumite aspecte petrecute în trecut. Dimpotrivă, este ferm convins de justețea actului său. În opinia sa, nu exista o altă cale, decât cea a supunerii față de marile legi supraindividuale. Așadar, aceste personaje plătesc tribut propriilor obsesii.
Sunt anumite personaje neinteresate de ascensiunea pe scara puterii, ci mai degrabă de conservarea acesteia. Don Athanasios, protagonistul romanului „Racul”, dorește să-și mențină puterea printr-o teroare generalizată. Mihai de Giulești are o ambiție obsesivă de a face parte din categoria celor puternici, pentru a inversa o ordine. Ambiția sa are un caracter vindicativ, împotriva celor care l-au stigmatizat în adolescență. În afară de aceste personaje care expun tentația puterii, apar personaje care își construiesc viața în dezacord cu sistemul puterii. Ele adoptă un discurs contestatar. Atitudinea lor contribuie la conservarea identității, a individualității și a conștiinței. De exemplu, universitarul Ilea, protagonistul romanului „Vestibul” se opune oricăror forme de umilire a ființei umane. Se asociază cu cei slabi, cu cei neajutorați. La un moment dat, în calitate de medic militar, este solicitat pentru a resuscita un dezertor. Devine conștient că efortul său ar fi prelungit agonia dezertorului. Scenariu anchetatorilor era prestabilit. Oricum dezertorul ar fi murit. Dintr-un spirit de solidarizare cu victima, dezertează, supunându-se astfel legilor curții marțiale. Paul Dunca, persoanjul romanului „Apa”, se răzvrătește și el oricăror forme de limitare a omului. Va pleca de acasă, întrucât nu va suporta autoritatea bătrânului memorandist. Bătrânul este un personaj atotprezent în creația lui Alexandru Ivasiuc. El reprezintă spiritul tradiției, al valorii, al onestității și al responsabilității. Așadar, Paul Dunca, doctor în drept, va pleca de acasă pentru a-și manifest revolta față de puterea familiei și va intra în banda condusă de un tâlhar local, Piticu. După ce va asista la o crimă comisă de oamenii acestuia, se va revolta. Își dă seama că în acest context trebuie să se supună puterii sociale. Dintr-un imbold al conservării umane, părăsește banda lui Piticu. Liviu Dunca, din romanul „Păsările”, trăiește eșecul existenței, atunci când este obligat să depună o depoziție împotriva conducerii șantierului, acuzând-o de sabotaj. Refuză, întrucât își dă seama de ipocrizia Securității. Ceilalți colegi de-ai lui adoptă o atitudine conformistă. Atunci când vor sesiza dârzenia lui Dunca, îl vor părăsi, lăsându-l singur în fața suferinței. Refuzul său i-a provocat o experiență cutremurătoare. Va cunoaște brutalitatea anchetelor din beciurile Securității. Prin acest personaj, se verifică principiul acestui sistem torționar, care, prin mărturie, înțelegea o confirmarea a unui scenariu pe care-l gândea dinainte. Există un alt personaj, paradoxal întru-totul. Doctorul Stroiescu, din romanul „Iluminări”, este încarcerat din cauza intervențiilor din timpul ședințelor de partid, din cadrul institutului de cercetare la care lucra. Adopta o atitudine critică față de sistem, întrucât acesta nu ținea cont de evoluția tehnicii pe plan european. Sistemul nu accepta recunoașterea faptului că țările Europei occidentale ajunseseră la un nivel mult mai avansat. Pentru că a solicitat sincronizarea cercetării institutului cu cercetarea europeană, a fost încarcerat timp de zece ani. După eliberare, se dezice de propriul trecut, susținând că a avut un moment de „rătăcire”. Mai mult decât atât se atașează de călăul care l-a trimis în închisoare. Atașamentul merge atât de departe, încât își va boteza copilul după numele călăului. Așadar, sunt câteva exemple care ilustrează raportul omului cu puterea în societatea comunistă. Eroii săi nesocotesc istoria ca determinant al necesității și nu acceptă un rol în scenariul ei. Ivasiuc a reușit să redea, în substratul creației sale, metodele mârșave la care recurgea sistemul torționar pentru a-și putea conserva privilegiile.
Un alt element de noutate întâlnit în proza lui Alexandru Ivasiuc, este proiecția spre intelectualizarea mesajului operei. Cel puțin în primele trei romane („Vestibul”(1967), „Interval” (1968), „Cunoaștere de noapte” (1969)), scriitorul recurge la un stil eseistic, greoi, speculativ. În cadrul acestei formule prevalează introspecția, monologul, planul analitic. Epicul constituie un pretext pentru exprimarea anumitor dileme. Evenimentele momentului determină reflecții eseistice de mare finețe. Această formulă îl va consacra pe Ivasiuc. Debutul scriitorului cu romanul „Vestibul”, în 1967, a provocat un șoc printre criticii literari. Romanul semăna mai mult cu un eseu amplu. Ivasiuc a reușit, prin acest roman, să facă primul pas spre dezideologizarea literaturii. Subiectul promovat eluda recomandările activiștilor culturali. Romanul reprezenta o îndepărtare de discursul proletcultist. Este de remarcat talentul extraordinar al scriitorului de elaborare a unui întreg univers romanesc pe baza unei singure speculații, puternic intelectualizate. Epicul este utilizat foarte rar, el având rolul de a mobiliza lanțul dizertațiilor auctoriale. Ulterior, din cauza insistenței criticii literare și a unor prieteni, care-l acuzau de o anumită incapacitate a proiecției epice, scriitorul a abandonat formula eseistică, care l-a consacrat, și a adoptat formula tradiționalistă. În cadrul acestei componente, se înscriu romanele „Păsările” (1970), „Apa” (1973), „Iluminări” (1975), „Racul” (1976) și un volum de nuvele „Corn de vânătoare” (1972), care cuprinde nuvela al cărei titlu a dat volumului și nuvela „O altă vedere”. În cadrul acestei părți a operei sale, este restabilit echilibrul dintre conflictul interior și conflictul exterior, dintre creație și analiză. Apare ubicuitatea auctorială, omnisciența, omniprezenta și heterodiegeza.
Opera lui Alexandru Ivasiuc este eterogenă sub aspectul tehnicii adoptate. Ceea ce asigură unitatea operei este tema puterii. Prozatorul o redă cu armele esteticii realismului. În optica lui Ivasiuc, este respins realismul de tip mimetic. Ceea ce se ascunde dincolo de aparențe este mult mai interesant. Scriitorul sincronizează actul creator la întrebările complexe ale omului modern. Criticul literar Gheorghe Glodeanu remarca faptul că Ivasiuc este într-o perpetuă căutare a extraordinarului a „sacrului camuflat în profan”. Ivasiuc nu este preocupat de elementul care conferă putere, ci mai de grabă de valențele puterii, aproape într-o formă conceptuală.