Miruna Vlada, nascută în 1986 a debutat în forţă în anul 2004 cu volumul „Poeme extrauterine” (Ed. Paralela 45) făcând valuri, asemănătoare unor tsunami în lirica douămiistă.Poezia ei vine pe portiţa deschisă de Angela Marinescu, pioneră a liricii feministe româneşti.
Catalogată la debut ca făcând parte din seria poetelor ce-şi „fac poeziile din propriile scursuri” (afirmaţie pe care nu o pot justifica), cel puţin al doilea volum nu are nimic în comun cu această etichetă, deşi poemele fac uneori abuz de cuvinte precum: „sânge”, „sângerări”, „transpiraţie”, „a freca”.
Volumul la care facem referire, „Pauza dintre vene” (Ed. Cartea Românească, 2007) îşi anunţa apariţia din timp, autoarea ţinând un blog al cărţii (mirunavlada.wordpress.com) prin care cititorii se pregăteau de primul contact cu volumul.
„Pauza dintre vene” se deschide cu trei moto-uri de tip constatări: „Acum e altfel./Acum mă uit în jos şi scriu despre sus.”; „Eu nu vreau să mor/Nu mai vreau să trăiesc”(Sarah Kane); „Aceasta e pauza dintre vene”. La Sarah Kane revine şi pentru a da moto poeziilor „Abonatul nu poate fi contactat (rugăciune)” şi „Note la albumul foto german”.

Sintagma care dă titlul cărţii se regăseşte în poemele „Va ţâşni” (…vreau să mă frec de moarte/ până ajung la pauza dintre vene) şi "Perlele. Groaza" ("Ai privirea şi teama unuui om bolnav , care-şi face mereu analize, care-şi verifică mereu bătăile inimii, pauzele dintre vene")

Oraşul este o fiinţă vie împânzită de vene şi pârâiaşe de sânge; oraşul este o fiinţă tânără, hematomii sângelui sunt tinerii, „zeci, sute, sute de milioane de adolescenţi stau acum în fotoliu închirciţi şi îşi imaginează ani de-a rândul bulevardele marilor oraşe. Paşii lor apăsaţi se văd în întuneric. Tristeţea miroase şi ea a transpiraţie, a căldură bolnăvicioasă. Ca speranţa trotuarelor.//adolescenţii îşi chinuie degeaba imaginaţia pentru că la ei tristeţea ia mereu forma unor pânâiaşe de sânge în urma paşilor. Şi bulevardele marilor oraşe sunt venele lor.”(„Bulevardele marilor oraşe spun Bonjur tristess iarăşi”)

Prin „Epoca roz (un buchet de flori vineţii)” sunt surprinse transformările adolescentei plină de vise („am visat că sunt o/poetă mistică/într-o placentă/pornografică//dar acum îmi beau minţile cu scârbă”; „eşti instinctuală ca o căţea/ din Manuca ai devenit Marta/ eşti hăituită ca o căţea”), schimbări reflectate prin prisma părerilor celorlalţi („oamenii m-au privit pentru o clipă/ ca pe o fetiţă veselă/ mi-am devorat apoi zâmbetul arid de femeiuşcă/ce tocmai lua/ primele lectţii de//simulare”; „cu fiecare poem încep să chelesc/cu fiecare rugăciune pe care mi-o înhib/ ei mă cred mai nimfomană”). O secvenţă din poemul „Gând de dimineaţă, simultan”,arată deja : „(…)o femeie-cicatrice/ goală pe dinăuntru/ ca un porţelan spart/ şi lipit la loc/ de mâna unui copil speriat/ nu am nici măcar/ consistenţa mercurului/ din termometru/ pe care îl visezi scurgându-ţi-se pe buze/în fiecare noapte”, iar în constatări, eul liric îşi descoperă senzualitatea proiectând-o partenerului de dialog: „m-ai visat aseară plutind (…)/ eram cel mai dulce coşmar al tău.”


Se evidenţiază o oarecare aplecare spre frica morţii, a sucidului, dar nu din lipsa poftei de viaţă, a depresiilor adolescentine, ci din contră, din dorinţa de a încălca legile nescrise şi a experimenta senzaţii noi: „(…) pâlcuri de gândaci răsar dimineaţa din podele (…)/ se zice că dacă îţi place să striveşti gândaci/ vei ajunge să te sinucizi(…)”; „vreau să mă frec de moarte/ până ajung la pauza dintre vene”.

Volumul seamănă cu o confesiune, şi uneori cu un dialog cu celălalt (acea entitate bărbătească definită în titlurile celor trei secţiuni prin pronumele „tine”, la care se raportează timpul diegezei „Pauză. Fără tine.”; „Pauză. Cu tine.”; „Pauză. Înainte de tine.” )

Inima este axul nu doar al vieţii umane , ci şi al existenţei de poet: „ai (…)/ ca orice poet/ o inimă cu care te îmbraci” („Va tâşni”) dar asta într-o lume în care gardurile /sunt mai mari decât casele/ carnea e mai multă decât inima mea” ( „Pleura”)

Poeziile Mirunei Vlada pot fi citite ca declaraţiile de dragoste ce alcătuiesc „Manualul de dragoste contemporană”; trupurile se contopesc („îmbrăţişarea mea îţi intră în umeri/ nu vreau să te ascund/ ca pe-un prignoit/ doar mă ascund în ce spun”- „Entropie”); gesturi supreme cu scopul de a înlătura stările nefavorabile celuilalt („îi voi ucide pe toţi pentru tine, îţi promit/ cu fardurile lor îţi voi picta/ pe cioburile disperării fluturi” – „Va tâşni”)
Din poemul „În gerul poetei” descoperim un „teatru al atingerii” şi o axiomă spulberată, iubirea nu e caracterizată doar prin căldură şi o flacără mistuitoare, ci şi prin frig : „degetele mele nu mai pipăie/ degetele mele privesc chiorăş/ acasă. îngropare. / şi frigul e un fel de a iubi/ şinele tatuate pe clavicula mea strălucesc/ în urma spasmului buzele tale balele mele. ”

Dintre imaginile des folosite sau obsesiile autoarei, uşor de identificat ca leitmotive, găsim : cuţitul, trupul de var, patul, renunţarea la haine, mimarea actului sexual, inimă, vene, degetele şi unghiile.

Cu tot cu imaginile de tip şoc (iubire, amintiri, cheaguri, bandaje, gemete, groază) şi cu „femeile cu o menstruaţie dantelată” ce-şi pitesc palmele între coapse, „Pauza dintre vene rămâne” un manual al declaraţiei de dragoste (neîmpărtăşite), un pas făcut peste nevoia biologicului cu picoare metafizice.