0.

PoMo şi New Age sunt două curente care, plecate dintr-o rădăcină comună, au ajuns să curgă ȋn sensuri contrare.

1.

„Rădăcina” este noua „realitate” (nu mă ȋntrebaţi acum ce este „realitatea” – voi lăsa acest subiect pentru altă dată). Dictată de explozia infrastructurilor ȋn general: a transporturilor (aeriene şi terestre) dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaţionale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze reţele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicaţiile) ȋn plină expansiune. Rezultatul: o interacţiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie şi ce-o mai fi). Ȋn „timp real” , adică ȋntr-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate ȋn cadrul căreia viitorul este absorbit ȋn acest „timpul real”; trecutul nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacţiune căreia nu i te poţi sustrage prin „detaşare”. Şi ȋn care o serie de „tabu-uri” ţinute sub capac prin tot soiul de „cutume”, mai mult sau mai puţin să le zic „morale”, ale diverselor comunităţi, de asemenea, mai mult sau mai puţin „ȋnchise” pȃnă acum, dau dintr-o dată ȋn clocot şi fac să sară ȋn aer orice frȃnă. Inclusiv anumite „supape de siguranţă” specifice fiecărei comunităţi (condiţionări ale tradiţiei ca şi „cutumele”) prin care presiunile de orice natură se mai relaxau, cȃt de cȃt. Astfel, mai există doar două posibilităţi: fie, ȋn final, o dispariţie gen sinucidere (conştientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca şi schimbările „ȋn timp real” ale zisei reţele. Prin care să ȋncerci să supravieţuieşti. Dacă se poate la infinit , ȋntr-un astfel de prezent continuu ….ȋntr-o veşnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicţie ȋn termeni).

2.

Şi acum, ce face postmodernismul? Devine, pur şi simplu, o „ciclare” negativ-ironică ȋn jurul „golului” (citeşte „nimicului”) sub care nu se mai ascunde chiar NIMIC - „De ce (nu) există NIMIC mai curȃnd decȃt ceva?”. Complet diferită de o „spiralare” ascensională. Ciclare ȋn cadrul căreia orice pas infinitezimal, fără durată, este complet diferit de cel anterior. Deci fără păstrarea vreunei „identităţi” (sau cu o „repetiţie cu diferenţe”). O hăituială continuă – sinucidere ȋn final.

3.

Şi ce face New Age-ul? Nu acceptă o astfel de supravieţuire prin supunere la ceea ce se poate numi „impredictibilitate”. Ci caută să o „stăpȃnească”. Iar un fel de contradicţie ȋn termeni – dar, pentru cei ce sunt atraşi de tendinţa menţionată, este (sau li se pare a fi) numai aparentă. Pentru că recurg la o astfel de „stăpȃnire” prin tot soiul ce metode şi tehnici „magice”/ „şamanice”/ „esoteric- oculte”, culese din diferite contexte culturale la care acum, prin „deschiderea” lor, se are acces; metode şi tehnici care, ȋn trecut, rămȃneau mai mult sau mai puţin ȋn background şi izbucneau doar ȋn unele perioade de criză (crize a căror intensitate nu se poate compara cu cea actuală); urmȃnd ca imediat să fie jugulate cȃnd se restabilea „echilibrului”. Iar ştiinţa şi tehnologia de azi nu sunt nici ele departe de a folosi astfel de mijloace, complet diferite ȋnsă de cele „clasice”, atunci cȃnd recurg la tot soiul de „manipulări”: genetice, microelectronice, nanotehnologice etc.. Urmărind acelaşi obiectiv: nu numai supravieţuirea, ci o „vieţuire” continuă, veşnică (dacă se poate); chiar şi artificială dacă altfel nu merge… (se vorbeşte chiar de ceva gen „post-umanitate” şi despre un „post-uman”; mult mai al dracului decȃt supraomul lui Nietzsche).

Ȋntr-un fel – şi nimic nu e nou sub soare – Yoga, ȋn adevăratul ei spirit şi nu ȋn cel degradat de tot soiul de „guru” pȃrȃţi, fachiri şi alţi exhibiționiști care au invadat bȃlciurile mapamondului (inclusiv web-bȃlciurile), atrage serios atenţia unui mare pericol. Căci, spune ea, atunci cȃnd se ajunge la un anumit nivel de iniţiere apar „puteri paranormale”. Ȋnsă, cel mai periculos lucru este să te opreşti la acest nivel şi să foloseşti astfel de „puteri”. Este absolut necesar să treci mai departe. Unde, nu are relevanţă ȋn discuţia de faţă. Relevant mi se pare că New Age-ul urmăreşte numai cantonarea ȋntr-un astfel de nivel. Ȋnclusiv cel de tentă ştiinţifico-tehnologică (care pare SF, dar după unele rezultate deja obţinute, nu prea mai este).

4.

Am vorbit tranşant şi binar despre cele două tendinţe contradictorii numai ȋn scopul unei minime clarităţi a discursului. De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, deşi par a nu se intersecta, ele, de fapt, „interacţionează” la distanţă ȋn acelaşi „timp real”. O să amintesc numai de anumite aspecte „alchimice” care ȋşi fac loc şi sunt adoptate, cu un entuziasm frenetic, de unele abordări postmoderniste. Dar lucrurile se ȋntȃmplă şi invers: dinspre postmodernism spre New Age. Spaţiul nu-mi permite să detaliez.

5.

Există, totuşi, vreo soluţie benefică de a ieşi din ce am intrat? Cred şi sper că ea poate fi ȋntrezărită. Dar pentru asta trebuie forat mult mai adȃnc. Şi căutate cauzele adevărate şi nu cele superficiale de care am ȋncercat să amintesc cȃnd am vorbit de explozia infrastructurilor (mai ales de cea informaţională) care a dus la interacţiuni (globale) ȋn „timp real”.

6.

O definiţie a "inteligenţei", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu ştie unde) spune: un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, în fine, se detaşează de ambele pentru a putea gândi liber. Jocul ăsta se poate aplica şi atunci când încercăm să înţelegem două (sau mai multe) contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând şi noi parte. Şi adaug, poate fi vorba şi de cele două tendinţe de care am vorbit. In fond, orice tradiţie culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate… sau şi una dintre cele două tendinţe care ȋncep să aibă pretenţia, fiecare ȋn parte, de „universalitate”, te condiţionează, manevrându-te (şi ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare").

7.

Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reuşit să te detaşezi de condiţionări pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Ȋnsă, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alţii.